Război cu bunicul – Robert Kimmel Smith, editura Pandora M

Război cu bunicul este o carte pentru copii recent apărută la editura Pandora M în colecţia Literati, destinată copiilor de 8-12 ani. Deşi mi s-a părut foarte amuzantă şi cred că multor copii le-ar plăcea, faptul că la un moment dat bunicul îi dă o palmă lui Pete (incident care ar fi fost trecut cu vederea în 1984 când a fost publicată cartea pentru prima oară, dar care cu siguranţă nu ar fi ignorat acum) mi-a stricat plăcerea lecturii.

E adevărat că Pete se purtase destul de urât cu bunicul până la acel moment, făcându-i farse şi declarându-i război pentru că îi luase camera, dar cred că bunicul putea reacţiona altfel în acel moment. Având în vedere reacţia disproporţionată în contextul conversaţiei pe care o purtau (băiatul argumenta că războiul e bun, iar bunicul îl contrazicea), mă aşteptam ca, cel puţin, bunicul să fi avut ceva traume de război, pentru a-şi justifica ieşirea faţă de băiat. Dar nu a fost vorba de aşa ceva.

Pe parcursul cărţii am simţit compasiune faţă de ambele personaje: Pete este un băiat obişnuit, cu o familie iubitoare, cu prieteni, care nu are necazuri la şcoală şi căruia îi place să joace diverse jocuri de strategie (Risk, Monopoly, Stratomatic Baseball). Pete mai are şi o cameră pe care o iubeşte foarte mult, în care se simte confortabil şi pe care şi-a decorat-o cum a dorit. Apoi apare bunicul, văduv, dezrădăcinat, suferind de artrită şi chinuindu-se cu un picior. După ce îi moare soţia, bunicul se mută acasă la părinţii lui Pete şi, pentru că nu poate urca atât de multe scări, este instalat în camera lui Pete, care se afla la un etaj inferior.

Mi-a părut rău de Pete că a trebuit să renunţe la confortul camerei lui pentru o cameră aflată sus la mansardă, deoarece a fost pus într-o situaţie în care nu a avut de ales şi părinţii au decis în locul lui. Pete nu a fost inclus în discuţiile despre potenţiala mutare a bunicului, doar i s-a comunicat rezultatul.

Fiind o carte scrisă la persoana I (Pete scrie cartea ca pe un proiect pentru ora de engleză), aflăm foarte multe despre sentimentele lui, despre cât de frustrat s-a simţit că a fost obligat să cedeze camera, despre cât de izolat s-a simţit în noua cameră de la etajul al treilea, şi despre sentimentele contradictorii pe care le-a avut pe parcursul întregului război cu bunicul. Pentru că Pete este, în fond, un băiat cumsecade care îşi iubeşte bunicul şi adoră să facă lucruri împreună cu el.

De celalaltă parte, cu excepţia incidentului cu palma, bunicul e un tip foarte de treabă, doar că profund afectat de pierderea soţiei şi de mutarea în casa fiicei sale, după ce, anterior, se mutase din oraş cu totul pentru a locui cu soţia bolnavă de emfizem pulmonar într-o zonă mai caldă. Bunicul nu-şi doreşte război cu nepotul şi face tot ce poate pentru a aplana lucrurile.

Mai întâi ignoră declaraţia de război (trimisă sub forma unui bilet), apoi încearcă, în repetate rânduri, să stea de vorbă cu Pete pe tema asta, apoi îi propune să facă diverse lucruri împreună. Când nimic nu funcţionează, bunicul contra-atacă iar Pete se trezeşte ţinta unor farse şi descoperă că nu e la fel de amuzant ca atunci când le faci tu altora.

Probabil că Pete ar fi încetat războiul mai repede, dacă n-ar fi fost prietenii lui să-l întărâte să continue. Pete descrie conversaţiile cu aceştia şi felul în care îl încurajau să continue până când şi-ar fi recuperat camera. La final, Pete trage concluzia că e mai bine să faci lucrurile de capul tău şi să nu asculţi de prieteni, pentru că ei nu sunt în locul tău pentru a decide ce e bine şi ce nu.

Cu siguranţă copiilor le va plăcea cartea (mai toţi copiii pe care îi cunosc eu adoră cărţile cu farse) iar pentru adulţi va fi o ocazie bună să discute cu copiii lor anumite aspecte ale vieţii din 1984 care erau diferite de cele din prezent.