Week-end-ul trecut am profitat de ceea ce, probabil, a fost ultimul week-end cu soare și temperaturi plăcute din această toamnă, și am făcut o mică excursie pe dealurile Buzăului, zonă mai puțin cunoscută, deși foarte ofertantă din punct de vedere turistic.
Noi ne-am gândit excursia în jurul unui eveniment, Prânzișor boieresc la Conacul Grigorescu, dar voi puteți merge, pur și simplu, să explorați nenumăratele atracții naturale, să mâncați bine și să vă relaxați la una dintre cazările primitoare din județ.
Ziua 1
Am plecat de dimineața din București (pe la 8) și la 10 eram deja ajunși în comuna Berca, județul Buzău, unde ne-am cazat la Hanul Moara Veche, recomandare a bloggeriței Miruna Tîrcă de pe blogul Kindertrips.
Pentru cazare, am avut trei opțiuni în minte: Hanul Moara Veche, Casa Măntescu (o gospodărie țărănească recondiționată) și Casa Matei, o pensiune pe care o știam de data trecută când am fost în zonă.
Pentru că nu aveam chef să-mi fac singură focul în sobă la Măntescu (și nici nu permit accesul cu copii mici, țin minte că am citit asta undeva, pentru că nu e foarte sigur pentru ei acolo), iar la Casa Matei mi s-au părut prețurile prea mari pentru bugetul meu, am ales Hanul Moara Veche, unde o cameră triplă costă 215 lei.
Recomand și eu Hanul Moara Veche dacă mergeți în zonă, au camere extrem de spațioase pentru familii, cu loc suficient de pus pătuț extra sau unde să se joace copiii, cu canapele și televizor mare. Nu știu dacă e de stat pe termen lung (nu au șifoniere sau dulapuri, de ex), dar nici zona nu e de stat o săptămână acolo, că nu ai ce face.
După ce ne-am cazat, am plecat spre Conacul Grigorescu, aflat la 2 km distanță, unde se desfășura evenimentul. Prânzișor boieresc a fost un brunch organizat în beneficiul Fundației Comunitare Buzău. A costat 100 de lei de adult accesul și, în acești bani, am avut mâncare, cafea, suc de mere, apă și vinuri la discreție, plus ateliere de meșterit pentru Eliza (este foarte pasionată de meșteșugurile tradiționale) și pisici de mângâiat și hrănit pentru Vlad.
Mâncarea a fost gătită de gazdele de la Terra Carpatica, care obișnuiesc să organizeze acolo evenimente corporate și cursuri de gătit. Locul este superb, s-a încercat păstrarea arhitecturii și a materialelor de construcție locale și a ieșit o chestie minunată. Au și un mic magazin unde vând ceea ce numesc ei ”rafinețuri”, adică dulcețuri, zacuști și alte chestii la borcan mai deosebite.
Dacă nu mă înșel, oamenii se ocupă și cu căutatul trufelor, parcă au povestit ceva despre asta, dar era gălăgie și nu am reușit să fiu atentă.
Mâncarea a fost un pic prea re-interpretată pentru gustul meu (Eliza a fost de-a dreptul șocată de faptul că ceea ce credea ea că e pui pane s-a dovedit a fi conopidă pane, noroc că au avut și piept de pui la grătar pentru copii), însă zacusca mi s-a părut excelentă, și cârnații de Pleșcoi la grătar cu reducție de Fetească Neagră au fost interesanți (ca idee, mie nu-mi plac cârnații de Pleșcoi, chiar dacă am fost fix în ”patria” lor acolo). Vinul a fost nemaipomenit, înțeleg că a fost vin de la Vitis Metamorfosis, dar nu mai știu exact de care.
După ce s-a terminat evenimentul, am plecat spre Vulcanii Noroioși. Noi îi mai văzuserăm, dar am zis că dacă tot am mers în zonă, de ce nu? La Vulcani puteți face plimbări lungi în Parcul Natural Vulcanii Noroioși, nu trebuie să vă limitați doar la a vedea vulcanii. Eliza s-a cățărat pe toate craterele, eu am gustat fructele de păducel care rămăseseră pe ramurile desfrunzite și m-am bucurat de apusul soarelui.
La întoarcere, evident, am oprit să facem poze pe unul dintre podurile suspendate care împânzesc județul. Eu sunt mare fan poduri suspendate!
Despre zona Buzăului și alte obiective turistice deosebite, am mai scris aici: 3 zile în zona Vama Buzăului.
Ziua 2
Am plecat cu mult elan de la cazare și cu planurile făcute pe toată ziua, doar că, așa cum aveam noi să descoperim, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de pe drum.
Am vizitat Muzeul Chihlimbarului de la Colți unde pasiunea doamnei muzeograf compensează dimensiunile reduse ale expoziției. Mi-am cumpărat o fărâmă de chihlimbar de Colți de la o tanti care vindea dulcețuri și care mi-a povestit că oamenii din Colți încă mai caută chihlimbar pe dealurile din împrejurimi. Și am pierdut fărâmița mea prețioasă 🙁 Am fost așa de supărată! Chihlimbarul e piatra mea de suflet și îmi doream enorm să păstrez aproape pietricica aia!
După Muzeu, am plecat spre complexul rupestru de la Aluniș. Pentru copii nu cred să fie așa de interesant, depinde de copil. Eliza, evident, a vrut să se cațere sus pe stâncă, să vadă și peștera de la ”etaj”, iar Vlad a fost mai încântat de o căpriță de la o gospodărie învecinată și de robinetul de apă. Dar merită o vizită, chiar dacă poposiți puțin acolo.
După aceea, am plecat spre Lopătari, ca să vedem focurile vii de la Terca. Voiam neapărat să facem și o plimbare în natură, așa că am zis noi că asta e destinația ideală, pentru că implică o plimbare de vreo 30-40 min pe firul Slănicului și apoi peste dealuri. Numai că nu am mai ajuns acolo, ne-am înfundat cu mașina pe un drum care părea că nu duce absolut nicăieri și, până am ieșit la civilizație, aproape se întunecase.
Însă drumul acela a avut ceva magic în el. Am văzut tufe nesfârșite de cătină pline de fructe, copaci plini cu bobițe roșii de păducel, o pădure de mesteceni exact ca în poezia lui Eminescu: ”de treci codrii de aramă,/ de departe vezi albind/ și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.”
Am văzut sate în care oamenii aduceau apa de la fântâni cu cumpănă, așezări sărace de case de chirpici, cu șiruri-șiruri de pantalonași albaștri și bluzițe albe întinse la soare. Am văzut văi și dealuri, copaci de toate felurile, oi și vaci, bărbați cu pălării de fetru de un verde închis de jurai că ești prin Alpi, bătrâne cu batice groase pe cap, privindu-ne din poartă și întrebându-se ce căutăm prin pustietățile alea.
Chiar dacă nu am mai ajuns la Terca și am stat multe ore în mașină, a fost frumos și nu-mi pare rău că ne-am rătăcit prin acei coclauri. Când am trecut de Lopătari, ca să nu fie, totuși, ziua, un eșec total, am oprit la Muntele de Sare, o altă minune a naturii din zonă, pe care nu trebuie s-o ratați. Tare s-ar mai fi cățărat Eliza și pe acolo, dar n-am stat mult, se întuneca și voiam să ne întoarcem la București mai repede.
Dar dacă ajungeți în zonă, opriți. De la stradă nu pare cine știe ce, dar cristalele de sare formate pe versant sunt atât de frumoase, că zici că-s corali, iar copiii vor fi încântați să le studieze și să își ia și acasă amintire unele.
De mâncat în ziua a doua am mâncat mai mult pe brațe, pe drumuri, șnițel și piept de pui la grătar de la cina din seara precedentă, așa că nu am ce să vă recomand. Dar sunt multe pensiuni în zonă, așa că sigur nu veți duce lipsă de mâncare!
Cred că week-endul nostru e un exemplu de cum o ieșire în familie nu trebuie să fie neapărat despre a bifa niște obiective, ci despre plimbări multe în natură, despre apusuri și răsărituri, despre mâncare bună, despre cățărat și murdărit de noroi și despre cum facem față, în cuplu, deciziilor greșite de a o lua pe un drum prost și fără sfârșit 😀 😀 😀
P.S. Dacă vreți și voi să repetați greșeala noastră, de la Aluniș, luați-o spre Bozioru și apoi spre Lopătari. N-o să aveți semnal la telefon sau GPS, dar țineți drept drumul îngust până ajungeți la civilizație și…. bucurați-vă de călătorie!