N-am avut niciodată în viața mea o vacanță doar pentru mine. Adică una în care să mă duc și să mă ocup doar de mine, de nevoile mele emoționale și fizice. Să dorm dacă vreau să dorm, să mă plimb dacă vreau să mă plimb, să stau la soare, să mănânc, să mă relaxez, și, în general, să nu încerc să înghesui cât mai multe chestii de făcut în doar câteva zile.
Să vă explic și de ce treaba asta are la mine o istorie veche.
În copilărie, nu am avut vacanțe. Nu mergeam nicăieri, maxim două săptămâni la bunica la țară unde nu era nici pe departe viața idilică din La Medeleni.
În tinerețe, nu am avut vacanțe. Nu am fost niciodată în facultate la mare, să-mi fac de cap trei zile la Costinești, nici nu am urcat munții și nici n-am străbătut orașele la pas. Nu aveam bani și nici experiență pentru asta.
Mi-am trăit anii de studenție închisă între granițele unui oraș și singurele dăți când am ieșit undeva au fost la Vatra Dornei cu 2 prietene (un week-end prelungit cârpit din improvizări făcute de părinții noștri, cu cazarea obținută gratis de mama, biletele de tren obținute gratis de tatăl unei colege care lucra la CFR și cu mâncare la pachet pusă de toate mamele) și o lună în Germania, unde am lucrat la un hotel și am urât fiecare clipă.
Nu am aflat decât mulți ani mai târziu, din amintirile de pe Facebook ale adulților de vârsta mea, că se putea și altfel. Am regretat, dar era prea târziu.
Din păcate, odată ”ieșită la salariu”, situația a fost cam aceeași. Cu 700 de lei salariu nu prea puteai să te duci în vacanțe. Iar cele pe care reușeam totuși să le cârpim, rar și puțin, nu erau nici pe departe așa cum mi-aș fi dorit să fie. Aveam un partener care își punea nevoile sale pe primul plan, iar vacanțele mele erau un etern balans într-un picior între a-i îndeplini nevoile și dorințele lui și a încerca să mă simt bine și eu. Realizez acum că nu mă respectam prea tare, dar presupun că multe dintre noi avem asemenea amintiri din tinerețe, pe vremea când nu existau cursuri și cărți de self-help care să ne spună că nu e ok ce facem.
Anii au trecut, a venit Eliza, odată cu ea și criza din 2008 și vacanțele au devenit un vis și mai frumos. Ne făceam concediul la ai mei la Iași, în cel mai bun caz. Am fost cu Eliza o singură dată la mare, de o Sfântă Mărie și a fost experiența horror a vieții mele.
Luasem un bonus și mi-am dorit foarte mult să duc copilul pentru prima dată la mare. Am fost cu sora mea cu mașina, fără să rezervăm cazare, în Eforie Nord, de Sfânta Maria. Cred că asta spune totul. Eram atât de naivă și de neobișnuită cu ideea de pregătiri pentru vacanță, încât nu mi-am imaginat că o să fie buluc de lume la mare și trebuie făcută rezervare!
Am sfârșit prin a ne certa foarte urât și a da mulți bani pe o cameră cu două paturi, în care am dormit toți cinci (noi cu Eliza și sora mea cu cumnatul meu). A fost, de altfel, ultima vacanță în această formulă.
Abia după ce am divorțat, am început să simt că îmi lipsise ceva. Că nu aveam deloc experiența aia a ”concediului”. Că nu ne puneam întrebarea: și noi unde plecăm în concediu? Am început să simt nevoia să plec, dar deja eram singură cu Eliza și nu prea se mai punea problema. Mașină nu aveam, banii erau și mai puțini, abia îmi ajungeau de abonament la metrou, darămite de vacanțe la munte și la mare. Consideram vacanță dacă ajungeam într-un weekend cu trenul la Brașov la prietena mea (tren care făcea 5-6 ore până la Brașov pe vremea aia) și stăteam puțin la ea în curte.
Au trecut și mai mulți ani, m-am redresat financiar, m-am recăsătorit, ne-am luat și mașină și am început să ne plimbăm. Mai mult pe la noi prin țară, prin afară foarte puțin. Dar….
Ajunsă la 40 de ani, realizez că vacanțele acum sunt despre copii – să le ofer lor experiențe noi și bucurii. Eu nu mă relaxez în concediu cu copiii. Știu că sunt oameni care o fac, bravo lor! Dar eu nu pot. Sunt atât de încrâncenată în lipsa mea de atenție pentru mine însămi, încât nu pot să mă relaxez având grijă de altcineva. În concediu, de dimineață până seara, e despre altcineva, despre nevoile copiilor, despre dorința lor de atenție, care, nu știu cum se face că e mai mare în concediu.
Visul meu de a merge singură într-o vacanță e foarte îndepărtat. De ce mi-aș irosi 5 zile din concediul anual alocat ca să plec singură undeva, când e nevoie de zilele alea pentru a le petrece cu familia, împărțindu-le între Paște, Crăciun, vacanța de vară și zilele când Vlad e bolnav? Și de unde bani, când abia strângem pentru concediile și plimbările noastre? Cum să cheltui eu câteva sute bune de lei doar pentru mine?
Realizez că mentalitatea asta e greșită, că ar trebui să mă pun și pe mine pe primul plan. Teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Când vine vorba de mine, de nevoile mele, ele sunt mereu lăsate undeva la coadă.
Zilele trecute citeam pe Facebook de un concurs organizat de editura Nemira, al cărui premiu era un weekend romantic la munte și primul meu gând a fost: dacă aș câștiga, m-aș duce singură 😀 😀 😀 Da, cam la nivelul ăsta am ajuns, să consider un weekend romantic unul petrecut doar în compania mea. Puteți să râdeți, chiar vă dau voie.
(Eu nu pot participa că n-am ce povesti – public adică -, dar dacă voi aveți și sunteți ok să împărtășiți treaba asta cu restul lumii, dați-i drumul! Și să-mi trimiteți o vedere de la Brașov dacă o să câștigați!)
Mi-aș dori o vacanță doar pentru mine și nevoile mele. Să mă relaxez, să citesc, să dorm, să mă plimb doar dacă vreau, să mănânc ceva bun. Mai ales după ultimele luni, când am fost ca o coardă întinsă la maxim, mereu pe punctul de a plesni.
Voi vă luați vreodată vacanțe doar pentru voi?
Cover photo cu mine visând la vacanțe: Cristina Jilavu, Baptism Portrait.
🌷🌷🌷🌷🌷🌷💯
Da, eu imi iau vacanta doar pentru mine. Fac parte din categoria norocosilor care au si destul concediu si posibilitatea financiara sa o faca. Insa asta a fost mereu o prioritate pentru mine, dupa ce in copilarie ai mei saracii nu au putut sa ne ofere vacantele pe care le-am fi meritat si pe care le merita oricine.
Ma bucur pentru tine, Alina!
noi facem din orice vacanta, toata familia impreuna asa incat nu simt nevoia si de altceva. Mai am si eu cateva ore singura (gen sambata cand am iesit de la pranz cu o prietena si ne-am intorsc la 21) dar imi ajunge.
Mai precis eu traiesc pentru vacante, muncesc pentru vacante. Nu am tv, am trait si fara mobil cativa ani, buget de mancare si meniu si pachete am facut de cand ma stiu casa mai ramana un 100 euro la sf lunii pt o alta vacanta, am luat si zile fara plata pt a face mai multe vacante, ne tinem viata simpla (cu apa de la chiuveta, haine la mana a2a, carti de la biblioteca sau de pe net) dar avem vacante. Acu’ sa nu creada lumea ca sunt super bogata, sunt si eu si sotul cu salariul mediu pe economie dar cumva am reusit sa ne punem pe prim plan ce ne intereaseaza si sa avem 2-3 sapt cu cortul pe undeva, si mici mari alte iesiri. Nu sunt vacante la all inclusive, restaurantele ne sunt rare (si in viata de zi cu zi sunt rare, carantina nu ne-a afectat ca eu oricum sunt cu masina de paine si gatit o data pt 3-4 zile), vacantele noastre sutn pline de timp pt noi, pt miscare, pt paduri si munte, pt dormit si citit si vizitat te miri ce sate pierdute si pietre trimise de Dumnezeu prin lume, despre oameni ca noi.
Asa ca, iti reintorc intrebarea: tu ce faci pt o vacanta doar pt tine? Vrei cu adevarat vacanta aia? Ai grija ce iti doresti ca daca eu doresc ceva din toata inima apai asa mi se aliniaza faptele cu gandurile pana imi iese.
Nu cred ca fac nimic 🙁 Cum ziceam, nu-mi vine sa dau banii doar pentru mine, mereu ma gandesc ca pot cheltui banii aia pentru o vacanta cu familia. Nu stiu cum sa fac sa trec de obstacolul mental.
D-na Laura, n-aveti idee cat de mult ma regasesc in acest articol.
Într-un fel îmi pare rău că te regăsești 🙁 Sper să reușim amândouă să ne îndeplinim visul de a pleca undeva singure.
M-am regăsit în tot ce ai spus! Anul trecut am fost prima dată în concediu doar eu si soțul, după 22 de ani de căsnicie….la insistențele copiilor ( studenți fiind)…și tare bine a fost! Anul acesta nu am fost in concediu, dar săptămâna viitoare merge câteva zile în Maramureș, tot noi doi:)
Ne bucurăm de fiecare moment al nostru ( copiii au venit repede si tinerețea a fost a lor si pentru ei)
Și acum că au crescut copiii, au ajuns ei să vă îndemne să plecați 🙂 Foarte frumos, bravo lor!
Da, am fost. Anul trecut am plecat cu prietena mea 4 zile în Malta. A fost minunat, am colindat insula de la un cap la altul, am mâncat când și ce am vrut, nu am depins de nimeni. Copilul a fost bine merci acasă, cu bunica și eu am fost relaxată stiindu-l pe mâini bune. Ne-a fost atât de bine, încât anul acesta aveam de gand sa mergem in Portugalia. Din cauza situației actuale, nu mai iesim din țară, dar tot as vrea sa ajungem cateva zile macar intr-un hotel de la munte, daca or mai fi deschise. Sau o zi la mare, mereu mi-am dorit sa vad marea iarna. Au mai fost si alte ieșiri, în țară, fără copil. Ce imi doresc foarte tare este o vacanță eu cu mine, fără nimeni altcineva, dar nu am avut curajul până acum. Desi in timp ce scriu, îmi dau seama că am fost la o conferință pentru sufletul meu la Brașov, singură, cu trenul, am citit tot drumul și a fost tare plăcut, deci da, am avut inclusiv o astfel de vacanță.
Malta, wow, ce frumos!Sunt deschise hotelurile, noi ne-am uitat la ceva la Olănești, parcă, doar că ziceau că au spa-ul închis și atunci nu m-a mai tentat 😀
Si eu vreau! chiar ma gandeam ca nici macar cu sotul, noi doi, n-am mai fost demult undeva..dar..niciodata nu se stie! 😉
Da, acum toate ideile astea despre călătorit par așa de îndepărtate 🙁
eu nu am fost niciodata omul calatoriilor, si, mai ales de cand ne-am mutat, acasa ma simt mereu in vacanta :)), nu prea simt nevoia sa plec pe undeva decat pentru foarte scurt timp.Eu mi-am rezervat timp pentru mine de cate ori am putut, in special ca sa merg in pelerinaje cu prietenele, dar maxim doua zile.Asta ma incarca cel mai mult, ma intorc intotdeauna mai linistita si mai senina.In rest ma scol foarte devreme ca sa am timp pentru mine, sau in uichend mai ies doar eu cu sotul.
Și mie mi-ar plăcea mult să stau la casă, când merg pe la prietene care stau la casă, mereu îmi găsesc un colțișor afară și stau pur și simplu acolo.
Si eu sunt încrâncenată pe nevoile celorlalți, atât de încrîncenată încât nici nu mi-am luat anumite suplimente pe care le credeam folositoare. Concediu nu am mai avut deloc de vreo 2 ani, timpul liber petrecandu-l la casa pe care ne-am luat-o si reconditionat-o. Anul asta nici măcar la Iași nu am mai ajuns, ca acolo mi-s părinții și frații si in fiecare an ne duceam o săptămână.
Si eu imi doresc câteva ore pentru mine, doar pentru mine. Dar din experienta, nu cred că aș putea sta nici macar o jumătate de zi fără să mă îngrijorez pentru ei sau fara sa imi lipsească.
Eu încerc să educ chestia, adică dacă ies undeva în oraș și copiii sunt acasă cu altcineva, încerc să am încredere că sunt în siguranță cu persoana cu care i-am lăsat. De dor, nu mi-e dor de ei :)))) Sunt obișnuită de când mergeam la serviciu și lipseam 10 ore pe zi de acasă 😀
aseara am discutat pe tema asta acasa. Si vin cu o alta concluzie.
Desi am reusit sa imi fac viata suficient de echilibrata sa imi fie drag sa fiu cu familia mea si sa nu simt nevoia de evadari, am gasit conditiile in care as pleca singura intr-o vacanta: costurile. Vreau sa vizitez Japonia de multi ani (de fapt Tokyo si cartierele vechi de sute de ani, pana nu le darama alt incendiu) si asta costa iar in vacantele scolare costa si mai mult, si acest si mai mult multiplicat cu 3 cati suntem in familie iese un cost de 3 ori mai mult al multului. Asa ca imi caut partenera de calatorit in Japonia, sa impart la jumate cazarile, ii fac cinste cu sandvishurile de pe avion.
P.S. caut si tratament la Covid. Dar sa nu ne pierdem in detalii.
Scrii texte echilibrate, sincere si normale. Te apreciez pentru asta.
Am avut mici escapade de cand sunt casatorita si am copii. Au fost oarecum in interes de serviciu (mergeam la conferinte internationale) dar foloseam timpul si pentru relaxare si descoperire locuri noi. In ceea ce priveste viitorul, nu se intrevad sanse de a pleca fara copii in vacante. Nu stiu daca imi doresc asta cu adevarat, momentan desi uneori ma simt obosita si weekendul este la fel de obositor ca programul din timpul saptamanii.