Cărțile lunii februarie 2024: O carte în care se întâmplă multe și una în care nu se întâmplă nimic

În februarie am citit mai mult în engleză, din motive profesionale, decât de plăcere, dar am și două cărți citite în limba română. Întâmplător sunt două cărți diametral opuse: una în care se întâmplă multe lucruri, se alternează planurile temporale și se pune accentul pe ce fac personajele, și alta în care nu se întâmplă mai nimic, dar care pune accentul pe ce simt personajele.

Furia, Alex Michaelides, editura Litera

O carte care nu se încadrează nici la thriller (nu susține tensiunea pe parcursul lecturii) și nici la policier, desfășurându-se oarecum atipic. Un povestitor relatează povestea unei crime sau, cum o numește el, povestea unei iubiri. Detaliile ni se dezvăluie pe parcurs, din cumulul de relatări care nu respectă o axă temporală și finalul e încununat cu mai multe răsturnări de situație. Cu toate astea, deși m-a făcut curioasă pe trei sferturi din carte, finalul nu „livrează”, dacă pot folosi o expresie din limba engleză. E anti-climactic, ca să zic așa, ne prindem repede cine e criminalul, poate nu știm exact cum a făcut-o, dar ne dăm seama și doar așteptăm să se întâmple.

În carte sunt multe referințe din psihologie, la copilul interior, am și subliniat câteva pasaje. Povestitorul încearcă să ne convingă să ne fie milă de el, să-i înțelegem acțiunile și manipulările, dar nu reușește, nu am reușit să storc niciun dram de empatie pentru copilul acela neiubit și hărțuit, sărac și umilit.

„Asta mi-e mai greu să iert. Nu violența fizică, înțelegeți, pe care am învățat curând s-o accept ca parte a vieții, ci lipsa atingerii – și repercusiunile pe care a trebuit să le înfrunt mai târziu, ca adult. Din cauza asta nu doar că nu sunt obișnuit să fiu atins de cineva, dar până și ideea mă sperie, ceea ce face ca relațiile intime, emoționale sau fizice, să fie extrem de dificile.”

„Terapeuta mi-a spus odată că toți copiii traumatizați tind, chiar și ajunși la maturitate, să se concentreze exclusiv pe lumea exterioară. Un fel de hipervigilență, presupun. Privim în afară, nu înăuntru, cercetăm lumea ca să vedem semnele de primejdie – suntem în siguranță sau nu? În copilărie suntem atât de îngroziți că am putea stârni mânie, de exemplu, sau dispreț, încât acum, ca adulți, dacă observăm că interlocutorul își stăpânește un căscat sau are o expresie plictisită ori iritată, simțim o dezintegrare lăuntrică înspăimântătoare, oribilă, ca o țesătură roasă care este sfâșiată, și ne dublăm instantaneu eforturile de a câștiga simpatia celorlalți.”

M-a amuzat și pasajul ăsta: „Îmi amintește de ceea ce obișnuia să spună Barbara West, că trădarea emoțională este mult mai rea decât infidelitatea sexuală. „Trage-i-o altei femei, e în ordine”, zicea ea. „Dar dacă o inviți la cină, dacă o ții de mână, dacă-i mărturisești speranțele și visurile tale – atunci mi-ai tras-o mie.”

Zilele ce vor veni, Melissa da Costa, editura Trei

O carte despre procesarea doliului și despre puterea (inițial am zis vindecătoare, dar nu cred că te poți vindeca vreodată) alinătoare, consolatoare a naturii. Amande și-a pierdut tot ce-avea mai drag, așa că se retrage la o casă izolată de la țară. Aici începe să grădinărească și să se conecteze cu natura sălbatică din jur, indiferent că e o salcie, un pin sau o pisică vagaboandă.

Nu este o carte în stil american, nu se petrec schimbări sau experiențe spectaculoase, de altfel aș zice că e o carte în care nu se întâmplă nimic, în care protagonista nu face ceva în mod deosebit, ci doar reînvață să trăiască în noile condiții și cu pierderile pe care le-a suferit. Doliul este, de fapt, o experiență de învățare: trebuie să înveți să trăiești cu golul de lângă tine și din tine, fără să-l lași să te distrugă. Finalul mi s-a părut puțin tras de păr, dar dacă așa a ales autoarea, ea a știut mai bine.

Mi s-a părut mai bună prima carte a autoarei, „Tot albastrul cerului”, dar poate și pentru că întotdeauna dai ce-ai mai bun în cartea de debut și următoarea se va ridica cu greu la nivelul ei.

„În urmă cu câțiva ani, în viața mea de dinainte, citisem un articol în care se spunea că doliul dispăruse în decursul timpului și că, pentru indivizi, consecințele se dovedeau a fi nefaste. Altădată, doliul se ținea săptămâni în șir, ba chiar luni bune. Femeile purtau negru pentru a-și exprima durerea, un voal lung de crep le acoperea fața și orice bijuterie era interzisă, cu excepția celor din lemn negru. Bărbații își puneau o panglică de crep negru în jurul pălăriei sau o banderolă neagră la braț. Se întrerupea orice activitate și se țineau reuniuni de familie. Era o perioadă pentru a-ți alina durerea, pentru a-ți aminti, pentru a jeli cum se cuvine. Azi, imediat după înmormântare, trebuie să-ți reiei viața de zi cu zi: serviciul, plata facturilor… Societatea nu mai are timp pentru doliu.”

2 Replies to “Cărțile lunii februarie 2024: O carte în care se întâmplă multe și una în care nu se întâmplă nimic”

  1. Doliul asta…. tare greu este cu el.

    L-am pierdut pe tata fix cand am avut mai mare nevoie de el. Daca nu murea, poate as fi divortat cu 2 ani mai devreme de fostul sot. Poate as fi luat viata de la cap mai bine…

    Dupa moartea lui am ramas cu multa furie, cu sentimentul de eu a cui raman? cina ma mai apara pe mine?
    Dupa ce am nascut golul s-a marit, trecand si la copiii mei: lipsa unui bunic, a doua brate ce puteau fi de folos, bune de alintat nepoti. Daca fac comparatii cu ceilalti bunici pe care ii au copiii mei… as prefera ca acesti sa lipseasca dar sa fi existat tata…

    1. Laura Frunză says: Reply

      Stiu ce spui. Vlad nu si-a cunoscut deloc bunicii (barbati) si se simte uneori ca sufera din cauza asta. Copiii au nevoie si de modele masculine, mai ales baietii.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.