Voi ştiţi ce gust are supa de pietre?

Supa de pietre este o supă foarte delicioasă. Prima oară am citit despre această supă în copilărie, într-un volum de repovestiri după Vasile Voiculescu, numai că acolo era ciorbă şi nu supă, dar reţeta de bază era aceeaşi: se ia un bolovan mare, sau nişte pietricele, se spală bine, se pun la fiert într-o oală şi se mai adaugă şi niscaiva legume pe lângă. Se păzeşte să nu dea în foc şi se consumă cu toată lumea la masă.

A doua oară când m-am întâlnit cu reţeta de supă de pietre a fost în cea mai recentă carte a Iuliei Iordan, publicată la editura Frontiera. Pe mine m-a fascinat dintotdeauna această legendă pentru că e despre “puterea lui împreună”, adică puterea comunităţii de a se ajuta singură. În varianta originală, un străin ajunge într-un sat sărac şi cere de mâncare. Oamenii, flămânzi la rândul lor, nu au ce să-i ofere şi atunci străinul găteşte ciorba de bolovan, cerând de la fiecare câte un singur ingredient.

Bolovanul devine, astfel, liantul comunităţii, iar străinul, mijlocitorul acestei legături. La fel se întâmplă şi în Supa de pietre a Iuliei Iordan, unde bolovanul, redus la câteva pietricele, devine unealta prin care un copil ajunge să se integreze într-o comunitate care, la început, îl respinge.

Petru este un elev nou venit în clasă, într-o comunitate deja formată. Aşa cum se întâmplă adesea, Petru nu reuşeşte să găsească o cale de comunicare cu colegii săi. Nu este primit la jocuri, pentru că e considerat prea lent la alergat, nu dă pase bine şi nu se pricepe la căţărat.

Jocul, limbajul universal al copiilor, nu pare să-l ajute pe Petru.

Aici intervine Smaranda, prima din comunitate dispusă să-i ofere lui Petru suficient timp pentru a-l cunoaşte şi a găsi lucrurile pe care le au în comun. Smaranda pare să fie pricepută la gătit supa de pietre împreună cu mama ei, aşa că atunci când băiatului i se face o farsă care implică nişte pietricele, fetiţa îl invită la ea acasă pe Petru să-şi facă temele şi să ia prânzul împreună.

Smaranda locuieşte într-o casă cu grădină de legume, cu un cort din preşuri şi o sperietoare de ciori. Recunoaştem aici pasiunea autoarei pentru casele la curte şi pentru grădini, laitmotiv pe care îl întâlnim şi în celelalte cărţi ale ei. Casa dintre blocuri a Smarandei pare o oază de linişte şi Petru e bucuros să se afunde în ea.

Cei doi copii gătesc împreună cu mama o supă pornind de la pietricelele din buzunarul lui Petru şi completând cu legume culese de ei direct din grădină. Astfel, Petru îşi poate procesa emoţiile într-un cadru sigur şi prietenos: experienţa amară a farsei cu pietricele se îndulceşte cu morcovi, ceapă, roşii şi dovleac iar copilul o poate “digera” mai uşor.

După ce mănâncă supa de pietre şi îşi petrece după-amiaza cu Smaranda, Petru se simte mai curajos să-şi abordeze noii colegi. Găseşte singur un joc care să-i atragă (nu întâmplător, un joc cu pietre) şi reuşeşte, în sfârşit, să se integreze.

Supa de pietre devine astfel o manieră prin care băiatul nu doar că depăşeşte întâmplarea nefericită de la şcoală, dar găseşte în el resurse pentru a se duce încă o dată către ceilalţi copii şi a nu mai aştepta în zadar să vină aceştia către el.

Colegii lui Petru nu sunt răutăcioşi, ci doar reticenţi la nou şi prea adânc ancoraţi în obişnuinţă şi în lucrurile pe care le cunosc. În general, aşa se întâmplă şi în viaţa reală şi, adesea, fără un mijlocitor care să facă “supa de pietre”, un copil nou rămâne neintegrat o perioadă destul de lungă, timp în care se acumulează multe frustrări şi emoţii reprimate.

Supa de pietre este ilustrată de Szabo Zelmira, în creion grafit şi culori naturale obţinute din plante. Are format 22×22 cm şi copertă necartonată, cu clapete. La final, conţine şi câte o scurtă biografie a autoarei şi ilustratoarei şi un scurt istoric al legendei, la nivel european.