Pe Laura Laurențiu o cunosc virtual de foarte mulți ani, de pe un forum culinar. Ca să fiu sinceră, nici nu mai știu cum se numea. Apoi Laura și-a făcut blog și am continuat s-o urmăresc acolo, și chiar prinsesem un obicei: găteam toate rețetele ei de fursecuri. Am făcut chiar și ciorbe după rețetele ei (zamă de cocoș, ciorbă de burechițe), sosuri și diverse alte mâncăruri.
Dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut la ea felul în care se raporta la masa în familie. Un articol ici, o poză colo, și mesele ei în familie păreau adevărate festinuri. Eu mereu mi-am dorit să organizez așa mese, dar realitatea e că nu mai am răbdarea necesară și, de cele mai multe ori, nici timp. Însă ideea asta, a mesei de duminică în familie, mi-a rămas în minte, și sper s-o pot pune în practică măcar după ce cresc copiii mari și pleacă de acasă 😀
Când spun masa de duminică în familie, nu mă refer la simplul act al mâncatului împreună, pentru că noi asta facem deja. Mă refer la masa mare, din sufragerie, acoperită cu o față de masă albă. La farfuriile și tacâmurile ”bune”, la pahare aranjate frumos, la trei feluri de mâncare gătite cu drag, în liniște, în tihnă, fără să mai faci și alte chestii în același timp.
La familia largă adunată la masă, nu doar ca să mănânce, ci ca să se bucure împreună, să stea de vorbă, să savureze bucate mai deosebite.
Despre asta e vorba în Duminica la prânz, cartea de bucate a Laurei Laurențiu, care se va lansa la Gaudeamus pe 17 noiembrie, de la ora 16.30. Voi fi și eu acolo, desigur, mai ales că e în aceeași zi cu lansarea mea, așa că îmi voi petrece toată ziua de sâmbătă la târg, să fiu alături de prietenii mei din edituri.
Cartea Laurei nu e o simplă carte de bucate, ci e o carte cu experiențe. Pe parcursul cărții, Laura narează amintiri din copilărie sau istoria bucatelor pe care ni le aduce dinainte. Rețetele sunt organizate pe meniuri, astfel încât să vă fie mai ușor să pregătiți singuri o masă de duminică pentru cei dragi.
Și pentru că vreau să vă tentez să cumpărați și să dăruiți această carte, iată un fragment în avanpremieră:
”Așa a apărut ideea care a dus la prima cină gourmet pe care am pregătit-o în viața mea. Le-am chemat pe cele mici și le-am spus:
– Știți ceva, eu m-am gândit să le facem o surpriză părinților și bunicilor. Să facem o cină festivă.
Ele și-au exprimat entuziasmul bătând din palme și țopăind, apoi s-au oprit, descumpănite.
– Dar noi nu știm să facem mâncare, ce-o să facem?
– Fiți fără grijă, le-am răspuns, eu știu tot ce avem de făcut, deja știu exact meniul și ce-o să facă fiecare. Livia, tu o să așezi masa cu farfuriile de porțelan cu cobalt, apoi o să scrii cartonașe cu numele fiecăruia și o să le așezi în fața locurilor unde vrem să îi punem.
Schema cu cartonașele o văzusem într-un serial care era difuzat pe-atunci, Forsyte Saga, așa fuseseră aranjați mesenii unui dineu și mi se păruse o chestie de maxim rafinament.
– Melu, tu urcă-te aici pe blatul de bucătărie, să-mi dai vasele din dulapurile suspendate. Evident, nu ajungeam la ele. Iar eu o să gătesc, le-am spus, plină de entuziasm și de mândrie.
– Ce, ce-o să gătești?
– Supă de varză, pe care o s-o facem în apa în care a fiert porumbul, iar la felul al doilea, carne fiartă în aceeași apă cu piure de varză, ornat cu boabe și mătase de porumb!
Practic, meniul meu gourmet însemna fierberea în acea apă, care mie mi se păruse mult prea gustoasă pentru a fi aruncată, a unor frunze de varză, căci doar atât găsisem prin cămară, și a unor bucăți de carne pe care le găsisem în frigider. Asta avea să ne ofere oala: fabuloasa supă de știuleți cu bucăți de varză plutind prin ea, carnea fiartă (care nu a fost prea ușor de mestecat) alături de altă varză, pe care am încercat s-o zdrobesc cu furculița, ca să fac din ea piure, și porumb dulce la desert. Pam-pam! Cum să nu fie mesenii uluiți de un asemenea meniu?
Chiar au fost uluiți, îmi amintesc de parc-ar fi fost ieri. Prima sursă de uimire a fost masa aranjată cu cele mai bune farfurii, cu toate cristalurile familiei, cartonașele cu numele mesenilor și niște buchețele de flori culese de Melu, în ultimul moment, de prin grădinile învecinate.
Apoi, am apărut eu, cu pieptul bombat și, ca un veritabil chef, am început să le prezint mesenilor meniul. Îmi amintesc cu câtă mândrie am precizat că totul fusese gătit în apa în care am fiert porumbul și cât de cumplit de dezamăgită am fost de faptul că unii dintre ei – bunica, în orice caz – s-au arătat pe loc oripilați și au spus că nu gustă nimic.
Alții au fost din cale-afară de amuzați, iar la prezentarea felului principal, bucățile de carne bej, așezate pe un piure de varză aproximativ și ornat cu fuioare din mătase de porumb, s-a râs în hohote și s-a aplaudat. Bunicul a mâncat tot. Și mi-a zis: „Să mai faci, draga moșului, că tare bune le-ai făcut.“
Iată și un filmuleț publicat pe canalul lui Marius Tudosiei, în care Laura povestește, pe scurt, despre carte:
Cartea este disponibilă pentru precomandă pe site-ul CurteaVeche.ro, cu autograful autoarei.