Dacă am avut jucării care vorbesc noaptea după ce se culcă copii, sau animale de companie care își fac de cap când stăpânii nu sunt acasă, de ce să nu avem și cărți care vorbesc între ele la închiderea bibliotecii?
V-ați întrebat vreodată cum se simte o carte care este citită des? Ce impresie își face despre cititorii ei? Dar o carte uitată pe rafturi, cu coperta plină de praf, pe care niciun copil nu o alege din bibliotecă?
Dacă da, atunci Cartea fără poveste a autoarei si ilustratoarei Carolina Rabei vine la fix cu răspunsuri la aceste întrebări.
Cartea începe cu descrierea unei biblioteci pentru copii. Din ilustrații, ne dăm seama că e un loc prietenos, luminos și vesel, unde copiii vin cu plăcere. Ilustrațiile abundă în coperte de cărți și în copii care citesc, iar dacă le veți privi cu atenție, veți remarca expresiile de pe fețele copiilor sau felul în care se identifică ei cu cărțile.
O fetiță în scaun cu rotile și-a ales o carte despre o sirenă, un băiețel deghizat în pirat are în mână o carte despre pirați, iar altul cu pelerină și mască citește o carte despre super eroi. O fetiță se întristează la pagina cu ilustrația unui nor din care curg picături de ploaie, iar un băiețel e uimit citind o carte mai înfricoșătoare.
După ce toți copiii pleacă acasă și biblioteca se închide, cărțile ies din rafturi la taifas. Își povestesc una alteia experiențele cu cititorii lor. Unde au fost citite, ce locuri noi au mai văzut, cu ce le-au mai stropit copiii când le-au citit. Numai Dinu, o carte aflată pe raftul de sus al bibliotecii, le mărturisește că nu a fost citit niciodată și că nici măcar nu știe ce fel de carte este. Privind coperta lui Dinu este goală, vom remarca că aceasta nu are ilustrație sau titlu, pe când toate celelalte cărți au.
Dacă suntem atenți la numele cărților de dinainte, o să vedem că temele cărțile sau titlurile lor încep cu aceeași literă cu numele lor: Mona, marea carte cu păsări, Jeni, cartea cu jocuri logice, Paul, ghidul pop-up al Parisului. În acest moment, putem întrerupe lectura pentru a-l provoca pe copil să se gândească de la ce vine Dinu și care ar putea fi tema cărții.
Cărțile se hotărăsc să îl ajute pe Dinu să ajungă la un copil care să se bucure de lectura ei. Pun la cale un plan și, a doua zi, când se deschid biblioteca, Paul, ghidul Parisului, îl ajută pe Dinu să aterizeze chiar în fața unei fetițe. Dar tocmai când se pregătește să o deschidă, fetița își vede prietena. Pune cartea pe măsuță și fuge înspre ea.
La măsuță stă fratele Sofiei, Andi. Cărțile sunt supărate că Dinu a ajuns la Andi. Doar Andi nu citește, doar desenează, ce să facă el cu o carte? Dar o pală de vânt deschide cartea și Andi este atras imediat de ea. Și noi cititorii suntem atrași să vedem interiorul lui Dinu! Și apoi, imediat, ni se dezvăluie și coperta și titlul lui Dinu: e o carte despre dinozauri!
Cred că acesta este momentul să le explicăm copiilor că o carte prinde viață doar în clipa în care este citită de cineva, în clipa în care un cititor se bucură de ea sau o folosește pentru a-și extrage informația din ea. Pe Andi îl pasionează dinozaurii și află multe informații noi din carte, apoi o ia acasă și le-o arată și prietenilor. Cartea îi pune la lucru imaginația și Andi vede cu ochii minții ”lumea caldă și plină de vegetație din cartea cu Dinozauri”.
Când se întoarce de la Andi, Dinu le împărtășește tuturor bucuria pe care a simțit-o când a fost citit, dar și temerea că niciun alt copil nu va mai fi interesat de el. Dinu e ca un copil timid care se teme că nu-și va face prieteni și, care, după prima interacțiune reușită cu un alt copil, se teme că va pierde scânteia aceea a prieteniei, că nu este suficient de bun pentru ea.
Apoi intervine bibliotecara, care îl declară pe Dinu cartea lunii, astfel că mulți copii ajung s-o împrumute. Bibliotecare este, în cazul acesta, adultul acela atent la nevoile copilului și care îi dă doar un mic imbold pentru a-și face curajul de a se aventura în lumea mare.
Cartea fără poveste a Carolinei Rabei este superbă prin simplitatea ei, care transmite mesaje complexe atât prin text cât și prin ilustrație. În cazul Cărții fără poveste, ilustrația vine să completeze textul, să spună povești în paralel, povești care nu se regăsesc neapărat în text, dar pe care copiii și le pot imagina pe lângă.
Am rămas surprinsă să citesc că această carte ilustrată pentru copii a fost tradusă din limba engleză, pentru că ilustratoarea este de origine română, fiind născută și crescută în Republica Moldova. Carolina Rabei a studiat Artele frumoase la Chisinau si a obtinut un masterat in Design Grafic, apoi a mers mai departe la studii la Cambridge School of Art.
Prima carte ilustrată de Carolina, Snow (în curs de apariție la editura Litera) a fost nominalizată pentru medalia Kate Greenway.
M-am bucurat să văd că un ilustrator român atât de talentat a căpătat faimă internațională și o vom urmări pe Carolina mai departe, să vedem ce alte surprize editoriale ne va mai aduce.
Iar Cartea fără poveste nu trebuie să lipsească din nicio bibliotecă, de acasă, de la școală sau din orașul vostru. Nu există manifest mai frumos pentru dorința de a citi a copiilor și a cărților de a fi citite!