Hai că am început și terminat luna februarie în forță, cu 6 cărți citite și dacă o țin tot așa, poate îmi îndeplinesc și eu obiectivul de 43 de cărți pe anul ăsta.
Uneori, când evaluez cărțile citite pentru un articol, îmi dau seama că pot găsi o tematică sau o idee comună și cred că tema comună a majorității cărților citite este feminitatea (womanhood, a fi femeie) la orice vârstă, de la adolescență, la viața tânără și până la viața mai matură, și felul cum ne raportăm feminitatea la celelalte roluri ale noastre, de mamă, de soră, de angajată, de studentă etc. și despre dihotomia dintre cine vrem noi să fim (sau cum vrem să fim văzute) și cine ne impune societatea să fim (cum ne vede societatea prin niște filtre pre-stabilite).
Trei dintre cărți sunt în engleză și nu eram sigură dacă să le includ în articol, dar le-am lăsat, poate locuiți peste hotare și vă atrag atenția pe acolo sau le găsiți ca e-book.
F*cked at 40, Tova Leigh
Am scris review-ul în engleză pe Goodreads și am pus acolo și niște pasaje din carte, dar vă spun sincer că mi-e lene să le traduc și pe ele 😀 Așa că o să redau doar o parte aici, în română. Am luat cartea din Londra, atunci când am fost cu Eliza și am căutat-o un pic, până i-am dat Tovei un mesaj pe Instagram și m-a trimis ea la o librărie mai dubioasă prin Covent Garden. În principiu, se găsește de comandat online și ar fi minunat dacă s-ar traduce și în română, cred că multe femei au nevoie de ea.
Cartea asta a fost uimitoare. E ca și cum Tova ar fi intrat în mințile majorității (și nu zic că toate femeile simt la fel, dar majoritatea simțim asta, chiar dacă ne mințim că nu) femeilor de 42+ care sunt în parteneriate stabile (căsnicii sau parteneriate civile) și au și copii. Ce descrie ea în cartea asta e o caracterizare dureros de reală a zbaterilor mamelor peste 40 de ani și bătălia care se dă permanent în interiorul nostru între maternitate și feminitate. Cartea descrie felul în care ne pierdem pe noi însene în timp ce jonglăm cu creșterea copiilor, gestionarea gospodăriei și eforturile de a ne păstra relația/căsnicia pe linia de plutire.
„Se presupune că femeile peste 40 de ani trebuie să se piardă pur și simplu în decor”, spuse Tova și sunt complet de acord cu ea. Se presupune că trebuie să-ți vezi de copiii tăi, de casa ta și de bărbatul tău (dacă îl ai) și să nu mai ceri și altceva de la viață. Ești etichetată „mamă” și eticheta asta pe care ți-o pune societatea înseamnă că tu, ca femeie, nu mai ai și alte nevoi. Ei, bine, Tova spune ceva ce gândim cu toatele, dar ne e frică s-o spunem cu voce tare: „duceți-vă naibii că n-am murit încă” și pornește într-o călătorie de redescoperire de sine.
Călătoria Tovei nu este una de tipul „mănâncă, roagă-te, iubește”, ea nu lasă totul baltă să plece prin Italia și India (deși pleacă într-o vacanță cu prietenele în Ibiza și într-o ascensiune pe Himalaya cu fratele ei), ci începe să aibă mai mare grijă de ea însăși și de nevoile sale: face plimbări lungi în natură, face băi lungi, se machiază deși nu iese nicăieri, începe să se vadă din nou cu prietenele fără să vorbească despre copii (subliniază importanța prietenilor și a tribului pentru bunăstarea mentală și emoțională) și începe să se masturbeze ca o metodă de grijă față de sine. În cartea ei (și în social media), Tova vorbește foarte mult despre sexualitatea femeilor dintr-un punct de vedere onest. Și dacă e să fim oneste și noi, sexualitatea femeilor este un subiect care este tratat cu superficialitate până și în revistele adresate femeilor care nu vorbesc decât despre cum să faci un tip să… (completați cu orice prostie de sfat îți poate da o revistă glossy).
În timp ce o citeam, m-am speriat un pic de cât de mult semănau experiențele noastre și felul în care privim viața, deși am crescut în culturi complet diferite (eu în România săracă și comunistă a anilor 80 și ea în ceea ce pare a fi un mediu destul de modern în Israel). Când Tova vorbește despre copilăria ei, despre așteptările tuturor de a fi o „fetiță bună”, am spus „aha”, dar când a început să relateze cum se amoreza intenționat de băieți pe care nu-i putea avea pentru că îi plăcea să simtă drama neîmplinirii, pentru că nu se simțea demnă de dragoste (posibil din cauza faptului că nu s-a simțit niciodată sigură că mama ei o iubea), m-am cutremurat. A fost prima oară când am realizat că am făcut mereu același lucru. Obișnuiam să mă amorezez fix de băieții pe care nu-i puteam avea, pentru că îmi plăcea drama și pentru că nu m-am simțit niciodată iubită și acceptată așa cum eram. Bineînțeles că părinții mei m-au iubit (și Tova are aceeași revelație în carte), dar n-am simțit asta niciodată, eu fiind genul de om care are permanent nevoie de dovezi de dragoste concrete. Până și acum am dificultăți în relațiile de prietenie, pentru că mereu am îndoieli că merit atenția și dragostea oamenilor. Și, bineînțeles, la fel ca Tova, am intrat într-o primă căsnicie, știind dinainte că relația noastră nu era ce îmi doream și că ar putea să nu dureze, și așa a și fost.
Dacă vă simțiți deprimate în viața voastră de 42+ ani, cu un partener și cu copii, asta e cartea pe care ar trebui s-o citiți. Vă încurajează să vă luați starea de bine în propriile mâini. Nu trebuie să călătoriți prin lume pentru asta, trebuie doar să faceți pași mici către a avea o viață în afara căminului și a nu vă mai simți vinovate cu privire la asta (Tova vorbește mult despre „vinovăția mamei” în cartea asta). Nu suntem bătrâne la 40 de ani, doar am devenit mai bune și mai înțelepte odată cu trecerea timpului și ar trebui să folosim asta într-un scop pozitiv. Cu siguranță nu vom fi de acord cu toate ideile ei, chiar am citit pe Goodreads câteva recenzii și evident că a primit critici aspre (Tova vorbește în mod deschis despre faptul că ea și cu soțul ei au o relație deschisă), dar eu sunt sigură că ne vom identifica cu cea mai mare parte. Pentru că există și viață dincolo de maternitate, suburbii și corpurile noastre post-natale!
Memoires of a Victorian Lady, Elspeth Marr
Am cumpărat cartea asta de la Antic Ex-Libris (librăria cu cărți în engleză din București)
O carte destul de interesantă care mi s-a părut foarte amuzantă pe alocuri. Dacă aceste relatări sunt reale, atunci ele sunt ale unei femei care era cu mult înaintea timpului ei. Opiniile ei cu privire la viață, religie și sexualitate sunt atât de inteligente și de comice, că nu-ți vine să crezi că ele aparțin unei femei care a trăit între 1871 și 1947. Cartea include rețete culinare și rețete de siropuri, leacuri și unguente din plante, reflecții cu privire la diverse aspecte ale vieții, sfaturi despre întreținerea gospodăriei, diverse ponturi utile și recomandări de cărți și muzică.
Doar clipa fericită să-mi rămână, Virginie Grimaldi, editura Univers
Am terminat Doar clipa fericită să-mi rămână în câteva ore, într-o duminică, e destul de subțire și se citește repede. Mi-au plăcut toate cărțile lui Virginie Grimaldi și nici asta nu face excepție. Are un stil de a te face să vezi umanitatea din personaj, nu știu cum să explic. Îl iubești pentru unele lucruri și îl detești sau antipatizezi pentru altele. Nu cred că poți iubi sau urî sută la sută vreun personaj de-al ei.
„Doar clipa fericită să-mi rămână” este despre două momente esențiale în viața unei mame: momentul în care devine mamă și momentul în care puii părăsesc cuibul. Povestea merge în paralel: jurnalul tinerei Lili la nașterea prematură a primului copil și viața maturei Elise la plecarea de-acasă a celui de-al doilea copil.
Pe alocuri, Elise m-a enervat. Prea obsedată de copiii ei, prea dependentă de ei, singură, fără nicio preocupare pe lângă maternitate. Rămasă singură, efectiv nu știe ce să facă cu viața ei, în afară de a le trimite mesaje naive copiilor ei, care n-au mereu timp să-i răspundă. Așa mi-am dat seama cât de important este să nu te pierzi pe tine atunci când devii mamă. Să continui să ieși cu prietenele, să-ți păstrezi sau construiești rețeaua de suport, să ai hobby-uri și pasiuni și obiceiul de a găsi lucruri cu care să-ți umpli timpul liber, obiceiul de a călători, de a lua masa în oraș etc.
Citind în paralel și jurnalul scris de mai tânăra protagonistă, către fiica ei născută prematur (despre care nu știa dacă va supraviețui), începi să înțelegi cum ajunge o femeie atât de obsedată de copii, mai ales după un episod traumatic. Doar că, în acest proces, riști să te pierzi și pe tine însuți. Relația tinerei mame cu tatăl copiilor pare sortită eșecului de la început și nu ne mirăm că au divorțat. Chiar și el îi reproșează la un moment dat că se dedică doar copilului, dar nici nu o susține atât cât ar fi avut ea nevoie.
Revenind la Elise, rămasă singură după plecarea copiilor, ea descoperă din nou cum să trăiască, cum să se adapteze, cum să-și savureze micile victorii, cum să-și găsească noi sensuri. Mi-aș dori ca toate mamele rămase singure după ce le pleacă copiii de acasă să citească cartea asta, să vadă că există viață și după ce cuibul rămâne gol. Și, cu atât mai mult, mamele care se izolează acum, spunând mereu că au ele timp și de restul, după cele vor pleca copiii de acasă. Nu-i chiar așa.
E o carte pentru mame, cu siguranță, orice fel de mame, sau pentru femei care își doresc la un moment dat maternitatea. Dacă nu ești interesată de acest subiect, probabil că nu vei rezona deloc cu subiectul.
„Mi-am dedicat ultimii douăzeci și trei de ani copiilor. Nu m-am sacrificat. Faptul că am devenit mamă a dat un sens vieții mele. În sfârșit, eram utilă. În sfârșit, contam pentru cineva. E egoist, sunt de acord. N-a fost un calcul: maternitatea a reparat în mine ceea ce copilăria stricase.
I-am hrănit, schimbat, mângâiat, legănat, liniștit, ascultat, îngrijit, îmbărbătat, ocrotit, răsfățat, adorat, admirat, înțeles, trezit, consolat, încurajat, alintat, însoțit, educat. I-am văzut crescând, umblând în patru labe, pe două picioare, aruncându-se în apa adâncă, într-o relație, în viața activă. Am văzut-o pe fetița care nu îndrăznea să danseze la petrecerile în aer liber prezentându-și proiectul în fața unui grup. L-am văzut pe bebelușul care plângea de cum mă îndepărtam studiind la Paris. Împreună cu ei, am cunoscut cele mai mari bucurii, cele mai cumplite frici, cele mai frumoase amintiri. Mă doare când îi doare, le șterg lacrimile stăpânindu-le pe ale mele. Mi-au cuprins tot sufletul. Mi-au umplut toate golurile. ”
„Suntem toți la fel, la linia de start, începem să ne deosebim pe parcurs. Unii o să poarte pantofi comozi, alții o s-o ia mai încet cu o desagă prea grea. Unii o să aibă vântul blândeții în spate, alții o să-nfrunte vijelii. Unii s-au născut sub o stea norocoasă, alții s-au născut, punct.”
„O să vină și timpul tău, spune într-un sfârșit. Într-o bună zi, n-o să mai aștepți de la ceilalți să te facă fericită. O să-ți faci singură darul ăsta.”
„-Nu-s mai puternică decât voi. Sunt făcută din neliniști, dar am hotărât să le depășesc. Viața începe dincolo de frici. Astea-s doar anticipații, născociri ale creierului nostru. Poverile pe care n-o să le purtăm niciodată ne apasă prea tare!”
Alte cărți de Virginie Grimaldi despre care am scris:
Era și timpul să aprind iar stelele și O să-nțelegi când o să fii mai mare
Parfumul fericirii e mai puternic când plouă
14 conversații până la 14 ani, Michelle Icard, editura Univers
Despre cartea aceasta am scris pe larg aici.
The Shameless Hour, Sarina Bowen
Am citit-o în engleză, este din seria Ivy Years, al cărei prim volum a fost tradus și în română la editura Litera, cu titlul Anul în care am căzut.
Am vrut să citesc The Shameless Hour pentru că dezbate câteva subiecte foarte delicate: slut shaming (un concept greu de tradus în română, dar care se referă la felul în care sunt văzute femeile care se bucură de propria sexualitate), abuzul sexual în facultățile americane și conceptul de consimțământ.
Protagonista este Bella, o femeie puternică, în ultimul an de facultate, care se bucură de propria sexualitate fără rușine și este făcută de râs pentru asta. De către cine? Tot de cei care se bucură de „favorurile” ei, evident. Protagonistul este Rafe, un student virgin în primul an (20 de ani), care a fost educat într-o manieră foarte rigidă de o mamă catolică care a rămas gravidă în adolescență și este obsedată ca fiul ei să nu facă același lucru unei femei.
Cele două personaje și opiniile lor despre viață, relații și sexualitate se ciocnesc și, evident, ies scântei. Mi-a plăcut faptul că Rafe, deși un personaj grijuliu și atent, nu ajunge să fie salvatorul Bellei. Bella se salvează singură, în cele din urmă. Spre deosebire de Anul în care am căzut, cartea de față conține multe scene de sex detaliate, așa că o recomand pentru 18+
Iubire ca la carte, Emily Henry, editura Litera
Cred că „Iubire ca la carte” mi-a plăcut cel mai multe dintre cele trei cărți ale lui Emily Henry pe care le-am citit. Dacă „Două cărți și o vacanță” a fost ok și „Întâlniri în vacanță” a fost slăbuță, „Iubire ca la carte” a fost exact ce aveam nevoie ca lectură pentru o zi de relaxare, cu copiii plecați în tabără. Cartea e destul de slow-burn așa și chiar dacă crezi că știi deja finalul, că doar e romance, nu o dramă, tot ajungi să ai îndoieli și surprize pe parcurs. Cartea explorează mai multe feluri de iubire, de cuplu, față de familie, față de job și față de orașul în care locuiești, iubire mai nouă sau mai veche, iubire pusă la încercare, iubire destrămată.
Mi s-a părut amuzantă (și tristă un pic) introducerea: felul în care Nora (protagonista) se situează pe poziția fetei corporatiste dedicate și mereu la patru ace care este părăsită de iubitul plecat în vreun orășel să preia vreo afacere de familie și care se îndrăgostește acolo de brutăreasa orașului (subiectul majorității filmelor Hallmark de Crăciun). Iar adevărul e că, de fiecare dată când se întâmplă asta, ne bucurăm pentru erou și pentru fericirea lui nou-găsită, dar ce se întâmplă oare cu femeia părăsită? Care sunt motivațiile ei, care e istoricul ei, care sunt sentimentele ei? În cartea asta vom afla cum devine cineva „Rechinul” (porecla Norei în domeniu) și cum îți poți rescrie finalul, fără să faci vreo schimbare colosală în viața ta, fără să renunți la tine și la ce îți place ție să faci.
Partea mea preferată a fost desigur cea despre meseria de agent literar și redactor și despre cum ajunge o carte de la concept la publicare. M-a impresionat să văd câtă influență are un redactor și cât de mult intervine într-o carte ca să scoată tot ce-i mai bun din ideea scriitorului. Nu știu dacă la noi se întâmplă la fel și chiar m-am gândit cum ar fi să vină cineva să-mi spună: taie astea cincizeci de pagini și începe de aici.
Mi-a mai plăcut felul în care autoarea redă atmosfera, în special în momentele triste. Pare să aibă talent la a reda intensitatea tristeții cuiva și, deși nu sunt deloc genul să lăcrimez la cărți/filme, aproape că am vărsat o lacrimă la unele pasaje. Probabil că mă mai înmoi odată cu vârsta 🙂 Mi-a părut rău de Nora, pentru că trăia o viață pe care nu o alesese în mod voluntar și, chiar dacă încerca să se bucure de tot ce avea acea viață frumos de oferit, tot nu era fericită.
„Asta e viața. Întotdeauna iei decizii, o iei pe căi care te îndepărtează de restul înainte de a vedea unde se termină. Poate de aceea noi, ca specie, iubim atât de mult poveștile. Toate acele șanse de a o lua de la capăt, oportunități de a trăi viețile pe care nu le vom avea niciodată.”
.