Cărțile lunii decembrie 2020 și cartea mea preferată din acest an

După ce, în noiembrie, am șomat cu cititul, în decembrie am reușit să recuperez și am citit câteva cărți foarte frumoase.

Sora Perlă. Povestea lui Cece (vol 4 din seria Cele șapte surori), Lucinda Riley, editura Litera

Volumul patru din saga Cele șapte surori de Lucinda Riley ne poartă tocmai în Australia, cu o escală în Tailanda. Cece, sora talentată la artă și complexată din cauza dislexiei dar și a aspectului fizic (se consideră neatrăgătoare), rănită de faptul că Star a abandonat-o pentru a se muta în Anglia rurală, pleacă în Tailanda pentru a revizita locurile în care ea și cu sora ei au cele mai fericite cândva.

După un intermezzo de natură amoroasă cu un personaj misterios, Cece ajunge în cele din urmă în Broome, Australia, pe urmele lui Kitty Mercer, o posibilă strămoașă de-a ei și o magnată a industriei perlelor în anii premergători Celui de-al Doilea Război Mondial.

Ca și celelalte cărți din serie, și aceasta merge în paralel: povestea lui Cece și lupta ei cu demonii interiori și exteriori și povestea lui Kitty și lupta ei cu o societate nu doar conservatoare, dar și rasistă și de o duritate înspăimântătoare. Mi-a plăcut povestea lui Kitty, puterea ei de a merge de fiecare dată mai departe, dar și omenia ei, omenie venită din suflet și nu doar din învățăturile creștinești primite în sânul unei familii aparent religioase.

Aștept cu interes și celelalte volume și, între timp, voi revedea un pic primele volume, pentru că am uitat unele detalii și vreau să mi le trec, schematic, pe hârtie. Dacă tot apar cam una la șase luni, până termini de citit saga în română, uiți ce s-a petrecut pe la început 😀

”Dragostea e în același timp cea mai egoistă și cea mai altruistă emoție din lume, Celaeno, și cele două fețe ale ei nu pot fi separate. Nevoia din noi se luptă cu dorința de a fi fericit cel pe care îl iubim. Așa că, din păcate, dragostea nu poate fi calculată și nicio ființă umană nu-i scapă, crede-mă.”

Parisul e întotdeauna o idee bună, Nicolas Barreau, editura Paralela 45

Tipul meu preferat de romance, dulce, siropos și fără prea mari drame existențiale. Și, evident, într-un decor de vis, cu stimularea tuturor simțurilor: gust, miros, văz, auz. Până și personajele sunt excesiv de idilice: o ilustratoare cu capul în nori, proprietara unui magazin de cărți poștale personalizate, un scriitor bătrân de cărți pentru copii și un profesor de literatură engleză, pasionat de Shakespeare.

Și Parisul, un personaj în sine, cu ale sale străduțe mici, cu restaurantele și boutique hotelurile sale, cu parcuri și croissante și pahare de vin savurate pe terasele blocurilor.

O poveste extrem de previzibilă, dar delicioasă. Am mai citit de Nicolas Barreau și Ingredientele iubirii, publicată mai demult la editura All, și mi-a plăcut la fel de mult. E un autor fără pretenții, dar care scrie povești frumoase.

”Ritualurile dădeau formă vieții și înlesneau organizarea amalgamului existențial și păstrarea lucrurilor sub control. Prima cafea de dimineață. Un croasant de la boulangerie. Plimbarea zilnică cu William Morris. O mică tarte au citron în fiecare zi impară a săptămânii. Paharul de vin roșu după ora închiderii. Coroana de nu-mă-uita când vizita mormântul tatălui ei în aprilie. (…) Da, ritualurile sunt ceva care îți dau echilibru și pe care te poți baza cu încredere.”

Dragostea lui Missy, Beth Morrey, editura Litera

O carte emoționantă despre o femeie de 79 de ani care și-a pierdut orice motivație și dorință de a trăi și care descoperă, cu ajutorul unor prieteni noi și al unui câine, că nu doar că mai are multe de oferit societății și apropiaților, dar își mai poate oferi multe bucurii sieși, bucurii pentru care vârsta nu este un impediment.

Într-o țară în care bătrânii ajung adesea poveri pentru societate din cauza unui sistem social prost gândit, o asemenea carte vine ca o confirmare a faptului că seniorii nu doar că mai pot fi utili, dar merită o viață mult mai bună la pensie. Nu știu de ce ne imaginăm că după o anumită vârstă nu mai ai nevoie de prieteni, de evenimente sociale, de petreceri, de mâncare și băutură bună, de haine frumoase și de bijuterii, de o tunsoare chic sau de lucruri drăguțe în casă. Seniorii trăiesc, se distrează, iubesc și socializează și după 80 de ani.

Missy, protagonista acestei cărți, se închide într-un cocon de singurătate după ce își pierde soțul, se ceartă cu fiica și fiul îi emigrează în Australia. O întâlnire întâmplătoare într-un parc aduce în viața ei oameni noi, un copil și un câine care îi dau cu totul peste cap existența. La 80 de ani, Missy se bucură de plimbările zilnice cu câinele, de invitațiile la petreceri, de o prăjitură bună, de o rochie de epocă găsită în pod, de timpul petrecut cu micuțul Otis, copilul unei prietene și, per total, de libertatea de a face orice își dorește fără constrângerile și limitările pe care le simțise pe vremea când fusese mama casnică a doi copii și soția din umbră a unui autor de succes.

”Bărbați și femei, femei și femei, mame și fii, și chiar doamne în vârstă și câini. Dragostea e pur și simplu dragoste, asta era tot. Imperfectă, inegală, complicată, întreruptă, dar, cu toate acestea esențială.”

Parfumul fericirii e mai puternic când plouă, Virginie Grimaldi, editura Univers

Fiind eu însămi divorțată, recunosc că mereu m-au enervat cărțile în care un cuplu despărțit/divorțat se împacă, mai ales dacă soțul e adulter sau s-a purtat foarte urât cu fosta soție. Cu toate astea, în cartea de față, am sperat până la sfârșit că se vor împăca, pentru că păreau să se fi iubit foarte mult și nu înțelegeam unde putea să fi dispărut iubirea și potrivirea aceea aparent perfectă.

Dar, ca și în viață, nimic nu e vreodată perfect și, deși ultima treime a cărții încearcă să ne ofere și alt punct de vedere, eu tot cu protagonista am empatizat, deși ea e departe de a fi perfectă în rolurile asumate de soție și mamă. Poate tocmai asta mi-a plăcut la ea, cât de umană era în toate aspectele vieții și cum nici măcar în calitate de personaj de carte nu a căpătat aură de perfecțiune.

De altfel, e ușor de ghicit de ce, la final autoarea ne dezvăluie că romanul este inspirat din propria ei viață. Cu siguranță nu cred că i-a fost ușor să parcurgă drumul spre vindecare și, deși la final recunoaște că încă își mai iubește fostul soțul, acceptă faptul că el nu o mai iubește (altă parte pe care nu am înțeles-o, de ce el a încetat s-o mai iubească) și că ”dacă nu se termină așa cum vrem nu înseamnă că se termină rău.”

Ca și în ”Autopsia unei așa-zise căsnicii banale” de Marie-Renee Lavoie (citită tot anul acesta), și în Parfumul fericirii m-a bucurat lipsa tușelor hollywoodiene care ar fi făcut povestea să pară neverosimilă. Nimic nu pică din cer personajelor, nimic nu le rezolvă problemele pe neașteptate. Ba chiar la final, problemele lor sunt departe de a fi rezolvate. Cartea e doar o felie din viața lor, nu e viața lor întreagă. Iar pentru Pauline, viața începe abia la finalul cărții, odată cu atingerea celei de-a cincea etape în procesul de doliu.

Recomand toate cărțile lui Virginie Grimaldi, am ajuns s-o apreciez și mai mult cu fiecare carte citită. Sunt cărți aparent ușurele dar care abordează subiecte ”grele” de viață într-o manieră care te face să crezi că dacă te-ai confrunta cu ele, probabil și tu ai reacționa aproximativ la fel.

Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani, Alexandra Potter, Leda Bazaar

Cu siguranță cartea mea preferată în 2020 și, așa cum mi se întâmplă adesea cu privire la cărțile preferate, îmi vine greu sa găsesc cuvintele potrivite pentru a identifica ce anume m-a impresionat așa de mult. Mi-a plăcut ideea că viața nu este niciodată perfectă așa cum pare de pe rețelele de socializare, indiferent că ești single, căsătorită, cu copii, stay at home mom, cu o carieră de succes sau muncind te miri ce pentru a-ți plăti chiria.

Că fericirea nu e ceva ce îți dau alții, că îți poți îndeplini obiectivele din tinerețe (soț, casă ca în reviste și copii la școli private) și tot sa nu fii fericită. Că societatea îți impune un anume model chiar dacă nu ți se potrivește și, de-a lungul timpului, te face să te îndoiești de tot ce crezi tu că ai realizat. Că trăim într-o cultură în care a fi ocupat e un modus vivendi, suntem mereu așa de ocupați ca nu mai avem timp de prieteni, de întâlniri, de comunicat real cu oamenii, comunicare înlocuită cu mesajele pe whatsapp (la un moment dat Nell își sună o prietenă sa refuze o invitație pentru că i s-a părut aiurea sa refuze prin mesaj și prietena o întreabă dacă a sunat din greșeală).

Că cel mai important lucru este sănătatea și viața și că nu-ți dai seama de asta până nu ești pe punctul de a le pierde. Că în ciuda faptului că în jurul tău se petrec tragedii, care te emoționează, tot e ok sa te văicărești și să fii nemulțumit de neplăcerile mărunte din viața ta, pentru că așa e firea umană.

Deși cartea urmează un an din viața lui Nell, proaspăt despărțită de logodnic, fără copii, fără job, fără casă, recent mutată înapoi din însorita California în ploioasa Londra, cartea e mai puțin despre ea si mai mult despre presiunea socială care apasă viața unei femei trecută de 40 de ani, presiunea de a fi sau macar de a părea perfectă. Probabil că de aceea podcastul lui Nell, care spune lucrurilor pe nume, are un asemenea succes: pentru că femeile se regăsesc în cuvintele lui Nell despre cum ai tendința de a trage linie și de a calcula doar eșecurile, despre cum te compari mereu cu alții și ieși în dezavantaj, despre faptul că uneori n-ai chef de avocado și yoga ci de băut gin tonic la doză și de stat în pat, și despre cum te întrebi mereu: eu ce naiba fac cu viața mea?

Pentru că, din postura ei de ”fată bătrână”, Nell își invidiază toate prietenele măritate și cu copii, cu case aranjate ca în reviste, cu petreceri elegante și cu vieți care par mai așezate decât ale ei, însă podcastul ei scoate la iveală faptul că, dedesubtul strălucirii, se ascund aceleași îndoieli, anxietăți, depresii, sentimente de ”nu sunt suficient de bună”, ca și în cazul lui Nell.

Nell e amuzantă nu pentru că se pune singură în situații stânjenitoare (și chiar mi-a plăcut asta, faptul că lipsesc situațiile a la Stan și Bran care abundă în Bridget Jones, de ex), ci pentru că știe să mânuiască excelent o unealtă salvatoare: autoironia.

Cred că o să păstrez cartea asta și o s-o mai recitesc, pe măsură ce înaintez în vârstă și am momente când simt că nu mă pliez pe cerințele societății și social media de la mine. E o carte care m-a dus cu gândul la Bridget Jones, dar mi s-a parut mult mai bună, iar protagonista mai autentică.