Epopeea Evaluării Naționale – impresii la final

Acu că s-a terminat cu marea evaluare națională și cu repartizarea la liceu, pot și eu să respir un pic mai bine și pot să vă povestesc și vouă cum a fost. Articolul e lung, dar am zis să nu-l mai împart în două, că n-are rost. Încă m-am cenzurat eu destul de mult, că aș fi avut destule de zis și despre școala și profesorii Elizei și despre cum pe dinafară e vopsit gardul și pe dinăuntru leopardul la școlile cu renume din București.

Când a început clasa a opta, directoarea școlii a ținut copiilor un discurs foarte demotivant. O fi vrut ea să fie motivațional, dar a fost fix pe dos. Le-a zis că gata, de-acu s-a zis cu distracția, au doar de învățat, că e greu, că tre să țină pasul că așa și pe dincolo. Fii-mea s-a întors cam plină de nervi acasă și discursul i s-a părut penibil.

Dacă e vreun sfat pe care vi l-aș da ca părinte de copil care a terminat clasa a opta și a dat această grozăvie de examen, acela ar fi că este vorba despre un an întreg din viața copilului și nu trebuie să și-l petreacă doar închis în casă învățând. Vacanțele trebuie să fie vacanțe, trebuie să continue să iasă în weekend, să meargă la zile de naștere și la petreceri, să facă sport sau activitățile extrașcolare pe care le-a făcut până atunci.

Nu vă puneți viața pe hold pentru examenul ăsta! Adolescenții au nevoie și de multe momente în care să se relaxeze: au nevoie și de scrolling plictisit pe Instagram, și de desenat, cântat, ieșit cu prietenii, bătut mingea și orice altceva le mai face plăcere și le relaxează creierul.

N-o să vă spun de câte ori mi-am înghițit limba când o vedeam cu telefonul lipit de palmă, dar probabil că tot de atâtea ori am și izbucnit și ne-am certat. Anul ăsta va fi un an de mers pe o sârmă foarte fină între „bine, o/îl lasă să facă cum știe” și „Doamne, mă scoate din minți, de ce pierde vremea și nu învață?”

Cel mai important lucru e ca, la finalul examenului, să aveți în continuare o relație bună cu copilul vostru. Nu vă sacrificați relația de dragul notelor, chiar dacă voi știți mai bine decât ei cât de importante sunt.

Și realitatea este că sunt. Da, sunt o grămadă de povești de succes cu oameni care au picat la liceu sau au ajuns la licee slabe și tot au făcut ceva măreț în viață. Dar știi că povestea aia de succes va fi și a copilului tău? Cred că doar oamenii care vorbesc teoretic pot spune că notele nu contează. Contează la foarte multe în învățământul românesc de stat.

Contează ca să ajungi la un liceu decent (și nu din top cinci, ci decent), pentru că mai sunt și alte lucruri importante, nu doar că „cine vrea să învețe o să învețe”. Hai să fim serioși, asta ne-o spunem noi așa, crezând că adolescenții sunt niște Eminești care învață pe cont propriu doar din plăcerea studiului. Contează și profesorii și anturajul și un pic de concurență în clasă, și tot ce poate pune la dispoziție liceul (cluburi, activități extrașcolare, programe de schimb de experiență etc) și zona în care e liceul și cu ce ajunge acolo și programul.

Problema cu adolescenții este că ei nu pot proiecta în viitor. Ei trăiesc ziua de azi și ce se întâmplă peste o lună, peste trei sau peste un an e ceva vag la care vor ajunge când vor ajunge. Ce se va întâmpla peste cinci ani nici nu-i interesează, e prea departe pentru a se preocupa. Așa că grijile vor pica toate în cârca voastră.

Să nu credeți vreo clipă că n-o să vă stresați. Ba o să vă stresați și încă mult. O să vă stresați înainte și după simulări, o să vă stresați că nu învață destul, o să vă stresați înainte și după examen, la afișarea notelor, la contestații, la repartiție și așa mai departe. O să fiți un ghem de stres și o să albiți în cap anul ăsta, în timp ce ei vor fi ca niște floricele 😀

Țineți minte asta: să nu spuneți NICIODATĂ, nici măcar la nervi următoarele cuvinte/expresii: Nu ești în stare de nimic, N-o să faci nimic în viață, Dacă nu iei notă mare îți distrugi viața, Nu te duce capul deloc, Degeaba mă chinui cu tine, Îmi pierd timpul cu tine, Nu ești la fel de deșteaptă/deștept, muncitoare/muncitor etc ca soră-ta/frate-tu/vecina/copilul prietenilor etc, O să ajungi la căpșuni (nu vreți să știți câte glume s-au făcut pe grupul Elizei pe tema asta).

Dacă chiar vi se pare că are nevoie de ajutor suplimentar, oferiți ajutorul și încurajați eforturile, dar fără să faceți copilul să se simtă prost.

Meditațiile

Oh, acest cuvânt care împarte România în două! Copiii voștri o să aibă nevoie de meditații, da. Sunt rare cazurile în care profesorii de la școală îi pregătesc cu adevărat pentru examen. Și eu știu câteva cazuri, știu profesori care s-au ambiționat inclusiv să obțină un anumit număr de note de 10 la materia lor.

Dar multe cazuri sunt ca al Elizei: profesorul de la școală dezinteresat dă vina pe copii că sunt dezinteresați și la ore nu se face nimic. Eliza face meditații la matematică din clasa a șasea, pentru că altfel ar fi rămas cu lacune uriașe.

Jumate din clasa a cincea a fost începutul pandemiei, nu s-a predat ABSOLUT NIMIC, toată clasa a terminat cu note mari (chiar 10, cred), ura și la gară! Clasa a șasea a fost în online și profesoara preda astfel: petrecea ora scriind pe hârtie cu creionul (nu-i o metaforă) lecția, mormăind acolo în barbă și la final ridica foaia la cameră și copiii făceau poză și apoi stăteau după ore să copieze pe caiet. Până s-a făcut Classroom la școala Elizei ca să aibă teme și să le și predea, cred că s-a făcut clasa a șaptea.

Într-a șaptea, au fost ba două săptămâni acasă, ba două la școală. Apoi s-au mai liniștit lucrurile și au făcut ore normale. În clasa a opta au venit modulele, n-au mai dat teze, a fost plin de punți, sărbători legale, săptămâna altfel și verde și totul a culminat, cireașa de pe tort, cu trei săptămâni de grevă.

Cam așa a fost gimnaziul Elizei, deci veți înțelege de ce meditațiile au fost obligatorii. Practic am suplinit eu, ca părinte, ceea ce școala n-a fost capabilă să ofere.

Meditațiile ajută și din alt punct de vedere: copilul știe că are meditații o dată sau de două ori pe săptămâna și va studia mai consecvent. Da, poate aveți un copil silitor și consecvent, caz în care vă felicit. Dar cred că 99% dintre adolescenți dacă ar putea să se fofileze de la învățat, s-ar fofila. Așa că meditațiile oferă și o structură învățării, în afară de faptul că profesorii de la meditații le vor preda fix ce trebuie pentru examen.

Căci da, examenul ăsta este o sumă de chestii pe care trebuie să le înveți întocmai. Loc pentru creativitate nu prea e. Am citit odată un comentariu de-al Elizei făcut la o poezie, și suna așa foarte intelectual :)) Și am întrebat-o dacă ea a scris asta. Și a zis „da, normal, dar știi că am o schemă și doar umplu eu pe ici pe colo cu chestii.” Din păcate, da, cam la asta se ajunge și trebuie să joci după regulile lor.

Încă vreo câteva sfaturi aleatorii:

Simulările ajută foarte mult, pentru că vă pot oferi o idee cu privire la unde se situează și unde trebuie să mai insiste. Nu le luați în glumă!

Puneți de la cincizeci de opțiuni în sus indiferent de notă! Nici nota 10 nu vă garantează admiterea la liceu și copilul poate rămâne pe dinafară din prea mult orgoliu. Ideal ar fi ca până în nota 9 să aveți 70-80 de opțiuni, de la 8.50 la 9 de la 120 la 150, sub 8.50 le puneți pe toate. Atenție, opțiuni nu e totuna cu licee, opțiuni înseamnă profilele. Deși Eliza voia filologie bilingv, a trecut și toate clasele de științe sociale, de științe naturale și de mate-info de la liceele la care ar fi vrut să meargă.

În general, atunci când se aleg opțiunile, se ține cont de media ultimului admis în anul precedent (de preferat chiar în ultimii doi ani sau într-un an similar ca dificultate și rezultate ca cel în care dați examenul)

Faceți copii la orice hârtie! Noi ne-am trezit că, deși școala a zis că nu-i nevoie de anexa pentru limba străină, liceul a cerut-o la înscriere. Am scormonit după ea pe acasă, noroc că făcusem o copie s-o am în caz de urgențe.

Ultimele două luni vor fi cele mai dificile. Atunci va trebui să trageți cel mai mult de ei, pentru că deja sunt cu gândul la banchet, la festivitățile de final de an, la vacanțe, la mare, la soare!

Apropo de linia aia fină pe care o să mergeți: s-ar putea să fiți bine intenționați și copilul tot să reacționeze negativ. Dacă-i spui „lasă, mamă, că sunt licee o grămadă și e un loc și pentru tine”, o să vă spună: „mă faci prost/proastă? n-ai încredere în mine?” Dacă-i spui „hai, bagă mare, că se poate”, o să spună: „mai lasă-mă în pace, că mă stresezi, pui presiune pe mine etc” Cum o dai, tot n-o să iasă bine. Obișnuiți-vă cu ideea și la fiecare conversație băgați mai întâi un deget în apă, ca la mare, luați pulsul și abia apoi continuați! 😀

Lăsați copilul să decidă singur pe ce cale merge. Nu-l forțați să facă mate-info sau științe naturale dacă vrea filologie, cu gândul că lasă, se răzgândește el mai târziu și să aibă mai multe opțiuni. În general, trebuie să-și aleagă singur profilul dorit și la fel, singur, va înfrunta ulterior consecințele. Nu vreți să dea vina pe voi că voi l-ați pus să facă într-un fel sau altul! Nu chinuiți un copil care nu are înclinație pentru real, obligându-l să meargă la real! (invers nu prea se întâmplă). Cred că alegerea liceului este una dintre primele alegeri majore din viață și care trebuie făcută singur, eventual doar cu îndrumare din partea părintelui.

Nu alegeți liceul în funcție de criterii subiective, gen „aici am învățat și eu și vreau să meargă și copilul meu aici”. Alegerea liceelor și a profilelor trebuie să fie cât mai obiectivă (în funcție de medie, zonă și ofertă educațională).

După ce se termină cu examenul, sărbătoriți, înainte de a vedea notele. Mergeți într-o scurtă vacanță, un weekend prelungit, în care să se detașeze puțin. Ajută mult la psihic. Când se publică notele, sărbătoriți! Sărbătoriți-le orice victorie, chiar dacă vi se pare exagerat. Vă spune un om care și-ar fi dorit să fie sărbătorit pentru aceste reușite că nu e un semn de răsfăț. Comandați tort, desfaceți o șampanie pentru copii, bucurați-vă!

Știu că e posibil să aveți și pentru ce să NU vă bucurați și asta cred că e cel mai greu de gestionat. Iubiți-i și fiți alături de ei, îmbrățișați-i și nu le reproșați că și-au distrus viața. Un astfel de examen nu distruge vieți decât dacă presiunea pe adolescent este uriașă și el cedează sub această presiune. Nu uitați că sănătatea lor fizică și emoțională este mai presus de orice!

Se va lăsa cu lacrimi, (aproape) indiferent de notă. (Mă rog, la 10 probabil că nu 😀 ). Fiți alături de ei, luați-i în brațe, spuneți-le că le veți fi alături. Nu uitați ce v-am spus la început: relația voastră cu copilul trebuie să supraviețuiască acestei încercări și să nu iasă pe partea ailaltă ca Titanicul.

Eliza a decis să facă contestație la română, pentru că era convinsă că merita notă mai mare. Sincer, eu n-aș fi lăsat-o. Dar e un moment destul de bun să-i lăsați să-și ia propria decizie. Îi va ajuta pe viitor să fie mai atenți la modul în care se auto-evaluează. Eu cred că i-am repetat de zece ori Elizei: îți asumi că e posibil ca nota să scadă? A zis da, așa că am mers cu ea la contestație. Până la urmă s-a dovedit că a avut dreptate.

Descurajați copiii să se atașeze de un liceu anume, și orientați-i spre profile. Șansele să ajungă fix acolo unde își doresc sunt la mila calculatorului și a multor altor factori (numărul de copii din promoție, numărul de copii care vin din alte orașe sau zonele metropolitane, dificultatea subiectelor din acel an, ierarhia copilului etc).

Se va lăsa cu lacrimi și la repartizare și așa a fost și la noi. Oricât am încercat să descurajez atașamentul, tot i s-a pus ei pata pe un liceu și au lipsit 2 sutimi să intre acolo. Până la urmă, a ajuns într-un loc unde sunt mai multe avantaje și sperăm să-i fie bine acolo unde a nimerit.

Ce să vă mai spun în încheiere? Succes și nervi tari să aveți! Dacă aveți întrebări, o să încerc să vă răspund atât cât mă pricep.

 

 

Image by storyset on Freepik