Luna asta am fost ceva mai hărnicuță și asta pentru că am fost în vacanță și chiar am insistat să citesc. Asta îmi place cel mai mult să fac la mare: să stau pe șezlong sub umbrelă și să citesc. Știu că aș putea face asta și acasă, dar realitatea e că nu o fac. Acasă am prea multe responsabilități ca să stau pur și simplu pe canapea să citesc.
Cele trei fiice ale Evei, Elif Shafak, editura Polirom
Cărțile lui Elif Shafak sunt ca niște deserturi complicate, făcute din multe ingrediente exotice, unele în cantitate mai mică, altele mai mare, dar care, amestecate, dau ceva deosebit la final. Am rămas cu imaginea asta de când am citit „Bastarda Istanbulului”, unde fiecare capitol era denumit după câte un ingredient dintr-un desert preferat de unul dintre personajele cheie ale cărții.
Shafak nu scrie doar niște povești fictive. Poveștile ei sunt mai degrabă un mijloc de a transmite ceva, adesea despre istoria Turciei, despre credință, despre condiția femeii, despre conflictul dintre tradiționalism și modernism care scindează societatea turcă.
În cartea de față, Shafak vorbește mult despre Dumnezeu, prin intermediul lui Peri și povestea ei pe două planuri temporale: când este o tânără studentă la Oxford și se înscrie la un seminar despre Dumnezeu, și când este o mamă casnică de trei copii și un incident neplăcut îi trezește amintiri din tinerețe.
Provenind dintr-o familie veșnic împărțită între credință (mama) și rațiune (tatăl), mergând mereu pe sârmă între argumentele părinților care încearcă, fiecare, s-o atragă de partea lui, Peri ajunge la Oxford la cursul profesorului Azur, unde încearcă să-și limpezească starea de confuzie legată de divinitate. Împrietenindu-se cu alte două musulmance, una rebelă și una devotată, Peri ajunge să facă parte din trio-ul Credincioasa, Păcătoasa și Nehotărâta, manipulate abil de profesorul Azur.
Cartea abundă în dezbateri filosofice pe tema credinței și a religiei, dar și în discuții despre situația economică și politică a Turciei.
„Timpul, ca un croitor iscusit, prinsese laolaltă fără cusur cele două țesături care îmbrăcau viața lui Peri: ceea ce credeau oamenii despre ea și ceea ce credea ea însăși. Impresia pe care o lăsa asupra celorlalți și percepția pe care o avea despre sine fuseseră cusute într-un tot atât de desăvârșit, încât nu mai era în stare să spună cât anume din zi dedica lucrurilor pe care le doreau alții și cât lucrurilor pe care și le dorea cu adevărat.”
„E mereu ceva enigmatic cu nebunia colectivă: dacă îndeajuns de mulți ochi au aceeași halucinație, aceasta devine realitate.”
„Nu crede niciodată nimic din ce n-ai văzut cu ochii tăi, n-ai auzit cu urechile tale, n-ai atins cu mâinile tale și n-ai înțeles cu mintea ta.”
„De ce rădăcinile erau atât de prețuite în comparație cu ramurile sau frunzele, Peri nu înțelesese niciodată. Copacii aveau o grămadă de lăstari și filamente care se întindeau zilnic în toate direcțiile, dedesubtul și deasupra vechilor straturi de pământ. Dacă nici rădăcinile nu voiau să stea într-un loc, de ce să aștepți imposibilul de la oameni?”
„În plus, nici în ruptul capului nu înțelegea atitudinea aceea reacționară față de citit. În multe părți ale lumii, erai ce spuneai și făceai și, de asemenea, ce citeai; în Turcia, ca în toate țările chinuite de probleme de identitate, erai în primul rând ce respingeai. Părea că, cu cât oamenii vorbeau mai mult despre un scriitor, cu atât era mai puțin probabil să-i fi citit cărțile.”
„Uneori, când îi mulțumea pentru lucrurile mărunte din viață, simțea că de fapt îi mulțumește pentru cele importante, pe care știa că e mai bine să le lase nespuse. Da, îi era recunoscătoare, era recunoscătoare sorții care i-l dăruise. Cu toate astea, știa că recunoștința nu înseamnă iubire.”
„…m-am aflat mereu pe tărâmul acela dintre da și nu. Nu-mi erau străine nici credința, nici îndoiala. Nehotărâtă. Șovăitoare. Niciodată sigură pe mine. Poate că toată incertitudinea aia m-a făcut să fiu cine sunt. Dar a devenit și cel mai înverșunat dușman al meu. Nu mai vedeam nicio cale de scăpare.
Dragoste prin SMS și Ți-am lăsat un mesaj, Teagan Hunter, Popcorn Publishing/editura Casa
Dragoste prin SMS: Prima oara când am început-o, am abandonat-o, mi s-a părut plictisitoare, dar apoi am reluat-o într-o duminică când nu aveam chef de nimic altceva și nu mi s-a mai părut așa de slabă. E o carte pentru tineret, clar, categoria ei de vârstă ar trebui sa fie 18-25. Cel mai mult mi-a plăcut despărțirea protagonistei de Caleb, arată că nu toate despărțirile trebuie sa fie urâte și că poți rămâne prietenă cu un fost. Relația dintre Delia și Zach începe datorita unui sms trimis greșit, apoi încep să vorbească și se și întâlnesc. Faza cu căprița a fost un pic ciudată, nu e ca și cum poți să-ți iei un ied pe post de animal de companie ca și cum ți-ai lua o pisică.
Cartea nu e rea, dar “doesn’t deliver” că sa zic așa, nu pentru grupa mea de vârstă. Nu e nici suficient de amuzantă, nici suficient de steamy, e clar literatură Young Adult și, în ciuda unor cuvinte mai fără perdea presărate pe ici pe colo și a unei scene de sex nu foarte detaliate, e destul de adolescentină.
Ți-am lăsat un mesaj: Mai drăguță decât prima, parca protagoniștii au avut ceva mai multă chimie. Mi-a plăcut că fiecare avea commitment issues din motive personale dar au încercat sa le depășească.
Semn că te am, Ioana Chicet-Macoveiciuc, editura Univers
Exista cărți ca niște prăjituri, pe care le devorezi, te simți bine și apoi le uiți după câteva zile. Și există și cărți ca niște pastile amare, pe care le citești și nu le uiți foarte multă vreme după aia sau poate niciodată. Cartea Ioanei e una dintre acele cărți pe care nu doar că nu le uiți, dar le și diseci în minte săptămâni întregi după lectură. E genul de carte după care trebuie să iei o pauză pentru că nu știi ce să citești după aia.
Am rămas surprinsa când am verificat anul publicării, 2019. Nu știu de ce mi-a luat atât s-o citesc, deși o aveam în bibliotecă, am dat peste ea întâmplător căutând altceva. Eu cred cu tărie că unele cărți se citesc atunci când trebuie și nicio clipă mai devreme.
Povestea Anei, trista și tragica ei poveste, poate fi povestea multor fete și femei. Toți ajungem la maturitate cu bagaj emoțional, mai mare sau mai mic. Întrebarea e: ce facem cu el, cum îl descărcăm? Ana nu știe cum să-l descarce și mult timp nici nu încearcă. Ana s-a obișnuit cu nefericirea și cu ghinioanele, cu abandonul, cu violența. Scoate rar capul, ca la jocul “whack-a-mole” și mai primește o lovitură. Când întâlnește, în sfârșit, fericirea, i se pare pe alocuri inoportună, ba chiar își întreabă soțul dacă el crede că după fericirea asta va veni o tragedie, ca să compenseze.
Cel mai dureros moment mi s-a părut când el o întreabă dacă își creează singura nefericirea pentru că doar așa știe sa trăiască. Nu, nu și-o crea singură, chiar era nefericită. Și ajunge greu și cu multe eforturi și cu îndoieli, să iasă din paradigma asta. L-am compătimit și pe Bogdan, în ciuda ieșirilor lor deplasate, mi-a fost milă și de el, și el era suma a tot ce i se întâmplase în copilărie și se străduia, fără succes, să le depășească. Doi oameni răniți care au crezut că se pot vindeca unul pe altul, nimic mai greșit, nu te poți vindeca decât tu însăți/însuți.
Cartea nu are happy-end în stilul clasic, dar nu e nici trist. E ca în viață, if it’s not happy, it’s not the end.
Colțul de rai, Emily Henry, editura Litera
Atenție, posibile spoilere sugerate!!!
Cred că eram pregătită pentru primul romance cu final atipic și am fost puțin dezamăgită la final. Pentru că eu cred că, în viață, uneori dragostea nu găsește o cale.
Harriet și Wyn se iubesc foarte mult și asta se vede pe parcursul paginilor, dar nu mai sunt împreună. Din povestea relației lor, derulată în paralel, aflăm în cele din urmă de ce s-a terminat – capitolele paralele cu momentul prezent sunt ca o anatomie a unei relații, de la începutul exaltat la relaxarea domestică și până la trista ei “moarte”.
Cred că e o carte care descrie foarte bine felul în care relația cu părinții (și relația dintre ei) ne influențează comportamentul romantic la maturitate, și nu doar asta, ci și alegerile de carieră, felul în care ne simțim ca oameni (valoroși, deștepți, de succes sau dimpotrivă, inutili, proști sau ratați) și tot ce facem, până la urmă, pentru a-i mulțumi pe alții, uitând de noi în acest proces.
Mă găsești când vrei, Lavinia Braniște, editura Polirom
Cred că e una dintre cele mai bune cărți citite de mine despre cum ajunge o femeie într-o relație cu potențial abuziv: lent, uneori cu un amestec de conștientizare și negare, pe fondul unor complexe generate de modele de relații disfuncționale în familie și eșecuri personale și profesionale.
Maria se simte urâtă, are un job care nu-i oferă confortul financiar dorit și nici satisfacții profesionale, nu are prieteni, iar tatăl își înșală mama de peste douăzeci de ani cu o colega de serviciu. Până la momentul din carte, Maria a avut relații în general scurte, încheiate când a fost părăsită (Maria nu știe să părăsească, nici când își dă demisia, nu o face cum trebuie), iar Victor apare în viața ei fix când a fost refuzată pentru un job în străinătate (pe un teren “fertil”, deci, pentru a semăna dependență).
Deși are momente când conștientizează că relația este toxică (scurte momente de violență din partea lui, gelozie, cuvinte jignitoare, izolarea ei de lume, disparițiile lui, felul în care el își ține viața lui personală secretă, nedezvăluind aproape nimic despre el), Maria este ca într-o transă pe parcursul întregii cărți. Oare îl iubește, așa cum declară la un moment dat sau se complace în relație în lipsă de altceva mai bun?
Lavinia Braniște reușește sa redea foarte bine frământările interioare ale protagonistei, a fost aproape ca și cum aș fi fost în mintea ei. Cred că ar trebui să fie lectură obligatorie pentru tinere, e practic un compendiu de “red flags” pentru relații abuzive. În mod ciudat, părinții au fost personajele mele preferate. Mi-a plăcut că au susținut-o și au asigurat-o mereu ca are unde să se întoarcă. Nu știu, însă, dacă ei au conștientizat vreo clipă cât de mult au influențat comportamentul relațional al fiicei lor, prin exemplul propriu de relație disfuncțională (și sfaturile despre relații) pe care i l-au oferit.
Ținutul mlaștinilor, Virginia Hartman, editura Litera
Lectura acestei cărți a fost o adevărată experiență senzorială imersivă. În general, îmi plac cărțile cu descrieri de natură, ce să fac, eram din copilărie fana lui Calistrat Hogaș și ale sale drumuri de munte. În Ținutul Mlaștinilor, descrierile peisajelor sunt atât de bine realizate că te cufunzi complet în carte, vezi și auzi apele, păsările și plantele. Ești acolo cu Loni în caiac când alunecă pe ape în căutarea păsărilor pe care să le deseneze, vezi cu ochii minții grădina de plante aromatice a mamei ei și simți picurii de ploaie, auzi foșnetul vântului.
Premiza cărții este o moarte suspectă petrecută în urmă cu mulți ani. Loni Murrow se întoarce în oraș pentru a se ocupa de niște chestiuni de familie și, fără să vrea, începe să meargă pe firul ascuns al decesului tatălui ei, răscolind vechi amintiri și întâmplări pe care oamenii ar prefera să le lase îngropate.
Loni a crescut în mlaștină și a explorat-o alături de tatăl ei, devenind la maturitate desenatoare de păsări la Institutul Smithsonian. Dragostea și respectul lui Loni față de natură este forța conducătoare din acest roman, comparat cu „Acolo unde cântă racii”. Cartea are un pic dintr-un thriller, un pic dintr-un romance (foarte puțin) și un pic dintr-un roman de familie, pe fundalul aspru, dar frumos al mlaștinilor din Florida.
O noapte pe insulă, Josie Silver, editura Nemira
Cartea asta a început prin a mă enerva. Motivul celor doi călători obligați de împrejurări să rămână împreună la aceeași cazare nu e nou, cu siguranță a fost folosit de scriitori și scenariști de foarte multe ori. Aici parcă a mers un pic cam departe autoarea cu împărțitul aceleiași cabane în care e doar o singură cameră și mi s-a părut un pic forțată alăturarea personajelor, simțeam că Cleo chiar avea nevoie de spațiu și de intimitate și, nu știu de ce, n-am empatizat la început cu Mack. Apoi, pe măsură ce am intrat în poveste, am început să-l înțeleg mai bine pe Mack și am înțeles de ce avea și el nevoie de același lucru.
Autoarea reușește să surprindă destul de bine sentimentele ambelor personaje în fața provocărilor cu care se confruntă, iar în cazul lui Mack chiar mi s-au părut foarte bine redate suferința și frustrarea. Cred că, la fel ca în cazul cărții Colțul de rai, mă așteptam și aici la alt final.
Dar cartea n-ar mai fi fost romance dacă finalul ar fi fost altul, iar Josie Silver chiar scrie romance-uri deosebite, fiecare carte a ei e un regal în care te trece prin toate emoțiile de la început până la sfârșit și nu se teme să pună cititorii față în față cu sentimente ceva mai puternice, fără să se teamă că ar putea să-i piardă până la final. Josie Silver pășește pe o sârmă foarte subțire cu anumite subiecte care ar fi putut foarte ușor să-i întoarcă pe cititori împotriva ei și, cu toate astea, nu reușește decât să-și câștige și mai mulți fani.
.
Voi ce-ați mai citit?