Film de vacanţă: Străjerii – film românesc pentru copii

Sâmbăta asta am reuşit să ajung şi eu cu fetele (Eliza şi cu fina mea) să vedem Străjerii – primul film românesc pentru copii realizat după 1989. Citisem despre el prin blogosferă şi voiam să văd şi eu de ce mai e capabilă cinematografia românească în materie de filme pentru copii. Noi l-am văzut la Afi, dar înţeleg că rulează şi în alte cinematografe, trebuie doar să-l căutaţi pe site-ul cinematografului din zona sau oraşul vostru sau să urmăriţi pagina de Facebook Străjerii.

Titlul m-a dus prima oară cu gândul la “străjerii” Regelui Carol al II-lea, organizaţii de copii şi tineret, oarecum similare Cercetaşilor, din care a făcut parte şi Regele Mihai. Nu ştiu dacă titlul filmului are vreo legătură directă cu aceste organizaţii, deşi acţiunea duce cu gândul la activităţi cercetăşeşti: copiii din film învaţă să monteze un cort, să folosească o busolă, se caţără pe o stâncă, îşi fac igiena într-un pârâu din apropiere, învaţă să facă o plită dintr-un buştean scobit şi mănâncă din căni şi castroane de metal pe care le spală, apoi, cu nisip, în acelaşi pârâu.

În privinţa asta, povestea mi-a reamintit de Expediţia, un film românesc din 1989 (l-am inclus în recomandările mele de Filme româneşti de vacanţă), în care un grup de copii pleacă într-o excursie prin ţară, se cazează la cort şi trec prin experienţe similare cu cele din Străjerii, cu diferenţa că scenariul din Expediţia este ceva mai complex, chiar dacă oarecum similar, mai ales în ceea ce priveşte personajul negativ care se dovedeşte a nu fi aşa de… negativ.

Primele cincizeci de minute din film seamănă mai degrabă cu un documentar, decât cu un film artistic. Firul epic e destul de static, nu se întâmplă nimic deosebit, pur şi simplu îi urmărim pe copii la activităţile lor zilnice. Fetele s-au amuzat de bătăile cu apă de la pârâu sau cu pâine la masă, şi-au dat ochii peste cap la bileţelele de amor trimise de un băieţel unei fetiţe şi au poftit la peştele prăjit cu mămăligă pregătit de Papu, bucătarul grupului.

La secvenţele cu drumeţia pe munte, cu sandvişul mâncat cu fundul pe un buştean sau cu explicaţiile despre gândaci, Eliza şi-a amintit cu siguranţă de drumeţiile făcute la Clubul Morişca, pe care le regretă şi acum, la mult timp după ce bocancii şi pantalonii de munte i-au rămas mici, dar sunt încă acolo, în fundul şifonierului, să-i aducă aminte de acea perioadă frumoasă din viaţa ei.

Şi dacă tot veni vorba de bocanci şi pantaloni: una dintre chestiile care m-a frapat în film a fost că unii copii nu erau echipaţi corespunzător pentru activităţile prestate. Nu cred că e indicat să te caţeri pe stâncă în pantaloni scurţi şi tricou pentru că rişti să te alegi cu nişte mega julituri pe genunchi şi pe braţe.

Pe munte, fetiţele erau în pantaloni scurţi de blugi iar unii copii erau în adidaşi (în condiţiile în care, da, nu era traseu dificil, dar erau şi zone umede, cu apă). A fost amuzant de remarcat discrepanţa între adulţii echipaţi cu pantaloni de munte, hanorace şi buff-uri, şi copiii în tricouri, pantaloni scurţi şi cu capul descoperit.

Ultimele 20-30 de minute sunt ceva mai alerte: în cadrul unei competiţii de orientare turistică, unul dintre copii rămâne în urmă şi se rătăceşte de grup. Echipa lui se întoarce fără el la bază, moment în care este descoperită absenţa lui. Adulţii pleacă în căutarea băiatului, dar se lasă întunericul şi sunt nevoiţi să întrerupă căutările.

Partea asta mi s-a părut cam trasă de păr. Eu aş vrea să ştiu ce adulţi responsabili lasă două grupuri de copii între 6-7 şi 10 ani (nu mi s-au părut mai mari de atât, deşi să zicem că e posibil să fi avut până în 12 ani) singuri prin pădure, pe un traseu montan, înarmaţi doar cu o busolă şi conduşi de un puşti niţel cam arogant şi complet neatent la componenţa echipei lui? Să sperăm că genul acesta de lucruri nu se întâmplă în taberele reale, pentru că ar fi chiar nasol.

În plus, a doua zi, când  soseşte mama băiatului pierdut, singura chestie pe care o pot spune supraveghetorii este: “îmi pare rău, nu ni s-a mai întâmplat asta niciodată!” Serios? Păi eu, în locul mamei respective, după ce le-aş fi rupt capul amândurora pentru atitudinea iresponsabilă de care au dat dovadă lăsând copiii singuri pe munte, aş fi vrut să ştiu în detaliu ce s-a întâmplat şi ce măsuri concrete s-au luat şi nu că nu li s-a mai întâmplat lor asta niciodată, pentru că, din moment ce mi-am trimis copilul acolo, e clar că mă aştept să nu li se fi mai întâmplat asta vreodată.

Totul e bine când se termină cu bine, Eliza a plâns de uşurare când a apărut Radu (după ce şi-a ros unghiile de emoţie când s-a pierdut) şi tabăra se încheie cu un cântec la chitară cântat în faţa focului de tabără. Aşa cum mă aşteptam, şi Eliza (ca mulţi alţi copii, din câte înţeleg) m-a întrebat dacă tabăra asta e reală şi dacă nu poate să meargă şi ea în ceva similar.

După mine, marele atu al acestui film este autenticitatea: copiii vorbesc spontan (nu au existat scenarii scrise, poate o linie de ghidare, dar majoritatea chiar au spus ce le-a trecut prin cap în acel moment), sunt îmbrăcaţi ca nişte copii obişnuiţi, mănâncă aşa cum mănâncă nişte copii care nu sunt filmaţi, sunt ciufuliţi, murdari (uneori), sâsâiţi, cu dantura lipsă sau strâmbă, cu destul de multe reacţii fireşti, neforţate. După film, fina mea mi-a zis “parcă erau copii reali” şi am asigurat-o că sunt copii cât se poate de reali, care au jucat propriile lor roluri.

Cum înţeleg că filmul face parte dintr-o serie, care va acoperi mai multe zone geografice ale României, o ofer voluntară pe Eliza pentru următoarele filmări: experienţă de munţomană are, tupeu are, se integrează uşor în orice grup, e rezistentă şi tenace, vorbeşte fooooarte tare, mănâncă orice i se pune dinainte, nu ţine la o igienă riguroasă şi e candidatul perfect pentru genul acesta de experienţă 😀 De altfel, din câte am înţeles, filmul nu a folosit actori-copii, ci pe copiii adulţilor care au lucrat la film, deci nici măcar nu trebuie s-o duc la cursuri de actorie pentru asta 😀

În plus, filmul e făcut din sponsorizări independente, cu buget mic şi eu cred că sunt mulţi părinţi care ar plăti copiilor lor o tabără din asta şi să mai apară şi în film şi puf, ia uite cum se strâng banii pentru un nou episod 😀