Partea 1 aici. Amuzant e că în partea a doua sunt cărți care mi-au plăcut așa și așa sau mai deloc 😀 Nu știu cum de le-am adunat fix așa.
Mannastein. Băiatul care n-a existat niciodată, Sjon
O cronică a epidemiei de gripă spaniolă din 1918 prin ochii un băiat simplu, fără studii, pasionat de mersul la cinema și câștigându-și existența din servicii sexuale oferite domnilor din oraș.
Ca în cazul epidemiei cu care ne luptăm și noi acum, și atunci oamenii au ignorat-o inițial, autoritățile au dat mesaje contradictorii, au considerat-o o ”banală gripă”, până când oamenii au început să pice ca muștele peste tot. Pasajele care descriu morții și, în general, situațiile din spitale și din case, sunt sumbre și greu de digerat. Și nu am tolerat prea grozav nici pasajele destul de grafice cu relații homosexuale.
Mâine poate am să rămân, Lorenzo Marone
Am avansat foarte greu cu cartea asta, nu știu de ce dar nu m-a prins. Am vrut s-o termin ca să nu las cărți începute și neterminate, așa că am citit-o mai pe sărite în a doua parte. Povestea în sine e simpatică dar sunt atât de multe divagații că la un moment dat a început să mă plictisească. Cred că e o carte bună dar care m-a prins pe mine într-un moment prost.
Aș asemăna-o puțin cu ”Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani”, dar evident nu e la fel de ”spot on” ca aceea, iar Luce, protagonista (care are 35 de ani, apropo), e o tipă foarte directă și genul de femeie ”no bullshit”, mi-au plăcut ieșirile ei verbale față de șef, față de colegi și chiar față de maică-sa și, evident, momentele din copilărie când a demonstrat că nu e doar o fată delicată ci o femeie bătăioasă gata de orice pentru a-și apăra familia.
În rest, subiecte tipic italienești, familia supra-protectoare, catolicismul, mafia, sărăcia, dar abordate într-o manieră neapăsătoare. Cu siguranță ar fi meritat mai multă atenție din partea mea, așa că poate o voi relua la un moment dat.
A treia voce, Cilla Borjlind, editura Paralela 45
M-am cam ferit până acum de romanele polițiste nordice, mi se par foarte dark, încărcate de un tip anume de brutalitate pe care nu-l pot procesa mereu. Dar aveam chef sa citesc o carte polițistă și doar din astea aveam în casă necitite.
Pe măsura ce avansam cu lectura, m-am simțit din ce în ce mai captivată si intrigata de poveste, deși, exact cum m-am așteptat, a fost greu de digerat. Ar fi fost mai bine daca aș fi citit primul volum mai întâi, dar am reusit sa înțeleg din mers ce s-a întâmplat în el. Acum nu-mi ramane decat sa caut si vol 3 cand va apărea.
O carte polițistă bine scrisă, cu o intrigă complicată, dar la care toate (sau aproape toate) se leagă la final.
Hipnotizatorul, Lars Kepler, editura Paralela 45
Cartea asta, cu un story line gen Pacienta perfectă, m-a făcut s-o frunzăresc pe repede înainte, mai degrabă decât s-o citesc cu atenție, pentru că e foarte lungă, plină de detalii inutile și de o cruzime înfiorătoare. Dacă vă plac thrillerele alea adevărate care te bulversează pe măsură ce le citești și care îți ridică părul pe ceafă, atunci ăsta e perfect pentru voi.
Ce mă enervează la final e că cele două fire narative nu se leagă, fiecare se rezolvă oarecum separat. În afară de A treia voce, mai am încă una, tot de Lars Kepler (Contractul Paganini), și mă mai gândesc dacă să-i dau și aceleia o șansă.