Sinceră să fiu mi-e și rușine să mai scriu articolul cu cărțile citite în februarie 2021, pentru că au fost foarte puține. Am muncit luna asta la traduceri (6 cărți pentru copii la 3 edituri diferite și o cărticică de grădinărit pe balcon), am stat mult acasă cu Vlad și am fost așa de obosită, că, deși am început câteva cărți, am dus foarte puține la final.
Secretele din strada Portului, Ann Cleeves, editura Crime Scene Press
Întotdeauna am spus că cel mai mult îmi plac romanele polițiste englezești. Au ceva al lor, o oarecare eleganță în desfășurarea acțiunii și nici crimele nu-ți dau coșmaruri (spre deosebire de cele nordice, de exemplu, care sunt exagerat de crude și de sângeroase).
Nici Secretele din Strada Portului nu se dezice de treaba asta, mi-a plăcut foarte mult s-o citesc. Vera Stanhope, detectivul principal, nu e un personaj simpatic, dar e bună la suflet și asta te face s-o apreciezi. Este meticuloasă, atentă la detalii și are răbdare să asculte poveștile oamenilor.
Astfel reușește să dezlege nu doar ițele unei crime stranii (o bătrână care, aparent, nu are niciun dușman pe lume este asasinată într-un metrou aglomerat), ci să aducă lumină și într-un caz mai vechi. Precum foițele de ceapă, Vera îndepărtează strat după strat din minciunile și trecutul obscur al unor oameni, pentru a ajunge la miezul adevărului.
Mi-aș dori foarte mult să citesc și celelalte cărți ale lui Ann Cleeves, le trec pe lista mea de achiziții cu siguranță și poate apare și la noi serialul făcut după cărțile ei.
Îi mulțumesc doamnei Dorina Dănilă, blogger de carte, că mi-a împrumutat această carte.
Frumusețea Medusei, Sabina Colloredo, editura Paralela 45
Despre cartea asta, care m-a impresionat foarte mult, am scris un articol mai detaliat separat, click pe titlu și o să vă ducă direct la articol.
Despre minciună, Sam Harris, editura Vellant
O lectură interesantă, deși cam plictisitoare, pentru că ideile se tot reiau, în ciuda dimensiunii reduse a cărții. Autorul ne propune o teză revoluționară: ce-ar fi să nu mai mințim niciodată? Nici măcar micile minciuni de genul ”nu, nu arăți gras(ă) în rochia asta” sau ”nu pot ieși pentru că îl doare pe copil burta” (când de fapt n-ai chef) sau ”îți place cadoul?” Evident, că reacțiile sincere la astfel de întrebări pot duce la destrămarea prieteniei dar oare chiar vrem să fim prieteni cu oameni care nu acceptă adevărul?
Răspunsul meu e da, eu vreau să fiu prietenă cu oamenii pe care i-am ales drept prieteni și asta înseamnă și un balet periculos în jurul chestiilor pe care nu vreau de fapt să le spun. Sam Harris recomandă să deviem discuția ca să nu mințim deloc (să evităm răspunsurile directe) dacă chiar nu se poate să spunem direct adevărul. Părerea mea e, însă, că unele lucruri țin de percepția noastră asupra situației. Da, poate ni se pare că o rochie anume o face pe prietena noastră să arate urât, dar dacă e doar percepția noastră? Dacă rochia nu e, de fapt, urâtă, ci noi avem alte gusturi? Ca și discuția despre arta ”urâtă” care umple acum spațiul public.
În fine, recomand cartea pentru perspectivele pe care vi le oferă, inclusiv asupra minciunilor care ar putea salva viața cuiva. Se citește foarte repede dar o să vă lase cu multe lucruri la care să meditați vreme îndelungată.
La hotelul Bertram, Agatha Christie, editura Litera
Între seria cu Poirot și seria cu Miss Marple, n-aș ști să vă spun care îmi place mai tare. O ador pe Miss Marple pentru că e deșteaptă, amuzantă și cu un ochi atent la toate. Poate că pare doar o bătrânică inofensivă care tricotează, dar e foarte periculoasă pentru orice infractor. Și cred că v-am mai zis și cu alte ocazii că îmi plac cărțile cu bătrâni care nu stau să aștepte moartea lângă calorifer, ci sunt implicați în comunitate, activi și își păstrează simțul umorului în orice situație.
În La Hotelul Bertram (vol 11 din seria Miss Marple) o întâlnim pe Miss Marple ceva mai îmbătrânită, confruntându-se cu schimbările din societatea londoneză de după război. Caselor nobiliare distinse le-au locul apartamentele și clădirile de birouri din beton, iar magazinele vechi la care mergea când era copilă nu mai sunt.
Doar hotelul Betram pare înțepenit în timp, un furnicar de nobili scăpătați care beau ceai și mănâncă cornuri cu unt, atent serviți de oameni care pare coborâți din epoca edwardiană. Însă, așa cum constată Miss Marple la final, unele lucruri se schimbă chiar și atunci când par neschimbate. Pe parcursul romanului, vom realiza și noi, odată cu ea, că păstrarea unei aparente ordini vechi ascunde, de fapt, lucruri mult mai întunecate.
După înmormântare, Agatha Christie, editura Litera
Un Poirot clasic, care nu dezamăgește, la fel ca toate celelalte, în care persoana cea mai nevinovată dintre toate se dovedește a fi criminalul. Văzusem filmul cu David Suchet ca Poirot și îmi aduceam vag aminte ceva despre una dintre victime dar nu mai eram sigură, așa că am citit cu plăcere toată cartea, chiar dacă, din lipsă de timp, m-am lungit destul de mult cu ea.
Puține, dar bune. Mi se pare că asta e mai important. Mă bucur că ți-a plăcut Secretele din Strada Portului.