Fragment în premieră: Scrisoarea de Crăciun, Emily Stone, editura Nemira

Anul acesta editurile s-au gândit și la noi, adulții, nu doar la copii, și au publicat și câteva cărți cu tematică de Crăciun pentru cei mari. Și pentru că se apropie și târgul de carte Gaudeamus, dar și pentru că vor mai fi cu siguranță reduceri online, o să vă prezint câte un fragment din fiecare carte nouă ca să vă trezesc apetitul 😀 Și la finalul seriei, vă aștept să-mi spuneți care vă atrage cel mai mult.

Prima dintre aceste cărți este Scrisoarea de Crăciun de Emily Stone de la editura Nemira.

Despre carte

Totul a început cu o scrisoare. Și s-a sfârșit cu o poveste de dragoste. În fiecare decembrie, Josie le trimite o scrisoare părinților săi pe care i-a pierdut cu mult timp în urmă, într-o noapte de Crăciun. Întodeauna le scrie aceleași cuvinte: „Mi-e dor de voi mereu.“ Numai că, anul acesta, călătoria către cutia poștală îi este întreruptă brutal, când se izbește cu bicicleta de un străin misterios, Max, care îi va schimba cursul vieții.

Josie a crezut tot timpul că e singura persoană care nu sărbătorește Crăciunul, dar descoperă că și Max are motive întemeiate să facă același lucru, iar cei doi ajung să petreacă împreună sărbătorile. Îndrăgostită până peste cap, Josie e convinsă că și-a descoperit iubirea vieții, până când Max dispare fără urmă și fără să-și ia măcar rămas-bun. Soarta îi va aduce însă din nou laolaltă, tot înainte de Crăciun. Oare vor reuși să rămână împreună de această dată?

Fragment

CAPITOLUL 2

”Aerul rece și umed îi biciuia chipul, în timp ce bicicleta ei îna­inta pe lângă Streatham Common, pe lângă alergătorii ce urcau greoi pe celălalt trotuar. Degetele înmănușate i se odihneau rela­xate pe frâne. Respirația i se transforma în aburi ce dispăreau cu­rând în bula de întuneric care o învăluia – aici, întunericul nu se întindea niciodată prea departe, datorită luminilor nenumărate și oamenilor, spre deosebire de sătucul în care crescuse, unde se obiș­nuise să-și ia o lanternă ori de câte ori ieșea noaptea din casă. Obrajii îi înghețaseră deja și i se părea că picături minuscule de apă, ca o ceață, i se lipeau de piele, deși nu ploua. În ultima vreme, la birou și la știri, se spunea că va ninge și toată țara era încântată la gândul de a avea un Crăciun alb, așa cum părea să se întâmple în fiecare an. Josie prefera ploaia, cu toate că știa că e o opinie controversată, pe care era indicat să nu o împărtășească nimănui. Însă ei zăpada îi aducea doar amintiri dureroase din acea zi de Crăciun din urmă cu douăzeci de ani, când urmărea pe fereastră cum fulgii de zăpadă pufoși se așterneau pe aleea pustie din fața casei bunicilor. Avea lângă ea un ciorap plin cu cadouri, ce zăcea nedesfăcut, și asculta suspinele înăbușite ale bunicii care-i pregătea o ciocolată caldă în camera de alături.

Simțind usturimea din nas, Josie s-a schimonosit și a inspirat adânc, înecându-se totodată cu noxele mașinilor. La poalele dealului, a virat la dreapta și a pedalat mai repede pe lângă gară, pe lângă prima cutie poștală. Încă nu era pregătită să-și expedieze scrisoarea și să se întoarcă; își dorea să uite de ziua îngrozitoare de care tocmai avusese parte.

La următorul semafor a fost nevoită să oprească, gâfâind mai tare decât ar fi trebuit, ținând cont că mergea pe bicicletă de puțină vreme. A așteptat cât omulețul roșu s-a făcut verde și o mulțime de oameni au traversat strada în ritmul bipăitului, cu capetele plecate, nerăbdători să ajungă acasă, la căldură. Însă trei persoane nu se gră­beau la fel ca restul și au trecut zâmbind, nepăsătoare față de haosul navetiștilor din jur. O familie – mama, tatăl și un băiețel de vreo cinci sau șase ani, după estimarea lui Josie. Puștiul râdea. Purta peste părul nisipiu o bentiță ce închipuia un ren ale cărui coarne săltau la fiecare mișcare a capului său. Părinții îl țineau fiecare de câte o mână și el se legăna înainte și-napoi, folosindu-se de brațele lor ca de niște pârghii pentru a se propulsa în jocul în care se adâncise.

Îi amintea atât de tare de ea și de părinții ei în seri precum aceasta, dar mai liniștite, fără zumzetul traficului, fără claxoanele iritate, fără țâțâitul dezaprobator al oamenilor atunci când cineva le stătea în cale. Poate că străzile satului erau mai ușor și mai sigur de străbătut, dar și ea obișnuia să facă la fel, să-și țină ambii părinți de mână, să le ceară să o legene atunci când ajungea la trei, până când crescuse prea mare ca s-o mai poată face. Și așa se duceau până la cutia poștală în săptămâna dinaintea Crăciunului în fiecare an de care-și amintea și în cei pe care nu-i mai ținea minte, după cum povestea bunica. Mână-n mână, ea mergând la mijloc, cu o scrisoare pentru Moșul vârâtă în buzunarul paltonului, gata să o expedieze spre Polul Nord.

Cel de-al nouălea an al vieții i se întipărise în minte. Ninsese mult în iarna aceea și Josie era încântată; alerga încoace și-ncolo, lăsând urme de pași proaspete, așa cum numai la țară o poți face, și cerându-le să cumpere un morcov de la magazin pentru foarte importantul nas al unui om de zăpadă. Niciunul dintre morcovii lor de acasă nu era drept – trebuia să fie perfect, insistase ea. Așa că expediaseră scrisoarea în drum spre magazin, iar ea încetase să se mai legene pe brațele părinților doar atunci când mama se dezechi­librase pe trotuarul înghețat. Dintr-un motiv sau altul, momentul acela îi rămăsese în memorie – felul în care alunecase cizma pu­foasă și maro a mamei, cum o strânsese pe Josie de mână ca să-și recapete echilibrul, aproape doborând-o și pe ea. Cum râsese mama de propria-i neghiobie, cum își zâmbiseră părinții pe deasupra ca­pului fiicei lor. O premoniție a ceea ce urma să se întâmple o săp­tămână mai târziu, își spunea Josie adesea.

Ce scrisese în epistola pentru Moșul în ziua aceea? Își amintea omătul scârțâindu-i sub picioare, degetele care începuseră să-i amor­țească până și prin mănușile roșii, pe când se apropiau de cutia poș­tală. Revedea căciula argintie, cu moț, a mamei, trasă peste părul ei lung și șaten, care o făcea să arate ca o prințesă, cum o percepea Josie pe-atunci. Auzea glasul tatălui ei enumerând prostioare pe care le-ar fi putut adăuga pe listă – o șosetă stângă, o ceapă, o mașină de spălat nouă. Dar nu avea nici cel mai vag indiciu despre ce-și dorise de fapt cu ocazia acelui Crăciun, la ce râvnise suflețelul ei de numai nouă ani.

Și totuși, pe-atunci mai credea în Moș Crăciun. Abia anul următor, când nu îi mai adusese unicul lucru menționat în scrisoa­rea pe care o introdusese în cutie, în timp ce bunica o ținea de mâna de care ar fi trebuit să o țină mama, încetase să mai creadă.

Însă asta nu pusese căpăt tradiției. După anul acela, continuase să întocmească o scrisoare la fiecare Crăciun și să o ducă la poștă. Era ceva la care nu fusese în stare să renunțe. Doar că, acum, scri­soarea era complet diferită și an de an spunea același lucru:

Dragă mamă și tată, îmi veți lipsi mereu. Crăciun fericit!

Cu multă dragoste,

Josie

Claxonul puternic al unei mașini a trezit-o la realitate. Și-a dat seama că deranja – luminile semaforului se schimbaseră, dar ea încurca traficul fiindcă rămăsese în mijlocul drumului, în loc să se oprească pe stânga, cum ar fi trebuit. Strâmbându-se, și-a ridicat adidașii pe pedale și s-a tras repede pe margine, evitând să se uite la mașina din spate, de teamă să nu vadă privirea mânioasă a șofe­rului. Și-a șters o lacrimă ce-i alunecase fără știrea ei pe obraz, a inspirat ca să-și înăbușe plânsul și și-a reluat pedalatul. A trecut pe lângă altă cutie poștală, dar nu era pregătită să se întoarcă în apar­tament, nu era gata să zâmbească, să bea și să discute despre expe­riența minunată de care va avea parte Bia în aventura ei. Mai întâi, trebuia să-și limpezească gândurile. Gândește-te la altceva, și-a zis cu hotărâre. În mod automat, mintea i-a zburat spre serviciu, ceea ce nu-i era deosebit de util acum. Pentru că nu făcea decât să evoce imaginea șefei dându-și pe spate părul negru și drept, după ce o trăsese, pentru o mică „discuție“, într-unul dintre birourile micuțe din sticlă prin care se vedea tot.

Josie, mă tem că trebuie să discutăm ceva.

Scrâșnind din dinți, a pedalat mai repede, depășindu-l pe ci­clistul din față. Acum se afla pe strada Streatham High, sub becu­lețele de Crăciun care, deși nici pe departe la fel de impresionante precum cele de pe Oxford Street, eclipsau totuși decorațiunile mo­deste cu care se mândrea pe vremuri satul ei. Se întreba dacă le mai instalau și cât din tradiția de Crăciun se schimbase de atunci. Toată lumea obișnuia să se adune să vadă cum se aprind luminile, oamenii împărțeau vin fiert și plăcinte cu fructe, folosind prilejul pentru a se pune la curent cu ultimele bârfe. Josie participa împre­ună cu părinții în fiecare an; ea și colega sa de școală se pierdeau în mulțime din clipa în care ajungeau acolo, vânând bomboanele de ciocolată lăsate mereu, inevitabil, într-un loc nesupravegheat. Bunicii încercaseră să o ducă și în primul an după tragedie, dar, cât stătuseră acolo, ea nu se oprise din plâns, așa că încetaseră să mai meargă. Se întreba dacă ei își reluaseră obiceiul de a participa după ce ea plecase la universitate, ținându-se în permanență departe de sărbătorile de Crăciun, sau dacă și pentru ei era prea dureros. Nu îndrăznise niciodată să-i întrebe.

S-a încruntat când a virat brusc pentru a evita un pieton ieșit în stradă fără să se asigure. Nu trebuia să reflecteze la asta; cu sigu­ranță, nu-i distrăgea gândurile. Bine, dacă nu asta, atunci altceva. Dar, desigur, acel altceva era, inevitabil, Oliver. Oliver zicându-i că are să-i spună ceva, în timp ce ea se afla în patul lui. Oliver râzând de comentariile ei la adresa Carei, colega care-i arunca ocheade la prânzul de Crăciun, spunându-i că se va întoarce curând, că ră­mâne să mai bea un pahar. Și Cara însăși, îmbrăcată cu o uluitoare rochie roșie, scuturându-și pe spate buclele mătăsoase și urmărin­du-l pe iubitul ei cu ochii aceia de un albastru strălucitor, scoși în evidență de un creion dermatograf auriu.

Îmbrăcată cu o rochie roșie întocmai ca a mamei sale, cea pe care o îmbrăcase pentru petrecerea din Ajunul Crăciunului. Petrecerea la care părinții ei nu voiseră să participe, dar se răzgândiseră în ultimul moment, convinși de bunica lui Josie. Mama își dăduse cu un ruj roșu, asortat cu rochia, și o lăsase pe Josie să i-l aplice.

Să fii cuminte, bine, Posie? Vocea tatălui, estompată în gândurile ei, fiindcă nu și-o mai amintea prea bine. Brațele lui cuprinzând-o, legănând-o și învârtind-o, țipetele ei de încântare, mama ei strâmbându-se fiindcă era prea grea ca să mai facă asta. Moșul încă are timp să se răzgândească, să știi.

Josie a ajuns la semafor și a traversat exact înainte de culoarea galben. Respirația îi era din ce în ce mai accelerată, dar ea continua din nevoia de a-și simți coapsele arzând.

Bunica, bătând-o ușor pe mama pe mână. Du-te și distrează-te, iubire. Noi vom fi bine aici, nu-i așa, Josie?

Fetița dăduse din cap că da, cu părul împletit, pregătită să doarmă așa, ca să-l aibă ondulat în ziua de Crăciun, fiindcă îi stătea mai frumos cu părul cârlionțat și toată lumea știe că, de sărbători, trebuie să arăți cât mai bine. Nu voia cu adevărat ca pă­rinții ei să plece; își dorea să rămână, să vadă un film împreună, dar îi promiseseră că vor fi acolo dimineață, că va putea intra în ca­mera lor de îndată ce se va trezi ca să-și deschidă cadoul.

Acum, Josie avea vederea încețoșată, farurile mașinilor aducând mai degrabă cu niște flăcări, dansând de-a lungul străzii, învăluind totul într-o lumină portocalie.

Polițiștii, în prag, discutând cu bunicul ei, încă îmbrăcat în halatul din tartan. Josie strecurându-se la parter, întrebându-se cum de se treziseră toți ceilalți înaintea ei și dacă ratase deja clăti­tele pe care mama le pregătea în fiecare an la micul-dejun de Crăciun. Chipul palid al bunicii, ochii ei roșii când s-a întors să o privească.

Hai să urcăm puțin, Josie, iubire, da?

Lacrimile îi curgeau nestăvilite acum; nu mai avea cum să le oprească. Îi brăzdau, calde, obrajii reci și le simțea gustul sărat când i se strângeau în colțul gurii.

Luminile au licărit din nou în timp ce încerca să-și limpezească privirea, nesigură dacă imaginea reflecta prezentul sau trecutul. Claxonul unei mașini răsunându-i în minte. Fețele părinților ei luminate de faruri. Nu fusese acolo, dar asta nu o împiedicase să-și imagineze, iar și iar, accidentul.

Din nou, un claxonat, de astă dată mai puternic. Josie a icnit, revenind pe pista pentru biciclete, și și-a plecat privirea ca să schimbe vitezele, când mănușile i-au alunecat pe metal.

A ridicat ochii și a văzut un taxi negru oprit în față, pe pistă, cu avariile aprinse. A bâjbâit după frâne, dar portiera taxiului se deschidea deja spre trotuar. Josie a înjurat, a cotit brusc și a zărit fugitiv chipul unui bărbat care a coborât din mașină și a închis portiera în urma lui. S-a uitat la ea și a observat la timp că se îndreaptă spre el.

Frânele bicicletei au scârțâit dureros și Josie a încercat să vi­reze la stânga și să-l evite. Dar nu a fost suficient. Inima îi bătea nebunește, parcă avertizând-o și, pentru o clipă paralizantă, a întâlnit privirea confuză a bărbatului în ochii căruia se reflecta farul bicicletei. În secunda următoare zăcea trântit pe spate, iar bicicleta și-a con­tinuat drumul nestingherită. Josie a întins mâinile în față și durerea i-a străbătut încheieturile când a aterizat, lovindu-se de asfalt.”

Al doilea articol din serie aici: Ultimul Crăciun la Paris.