O să încep prin a face o mărturisire pe care am mai făcut-o, cred, pe blog: nu-mi place să mă joc. Și așa am fost mereu, inclusiv în copilărie, când preferam să mă ascund undeva cu o carte, decât să mă joc ceva cu prietenii.
Dar asta nu înseamnă că nu m-am jucat, pentru că alte activități nu aveam pe atunci. Veneam de la școală la 12, făceam teme și apoi afară la joacă. Comunitatea în care locuiam eu era una în care mai toți aveam același nivel (mai mult sau mai puțin) de venituri, prin urmare nu era așa explozie de jucării și jocuri peste tot.
Mai aducea cineva un pachet de cărți sau un Piticot, poate o pereche de palete de badminton și ne mai jucam cu ele. În rest, improvizam: șotron cu un colț de cretă furat de la școală, ”ața” (elasticul) cu ce mai găseam și noi pe la mamele noastre, concursuri de muzică (eram toți fani Mamaia) și jocuri de rol.
Prima oară când am văzut un alt tip de joc la cineva și a fost singurul joc de care m-am îndrăgostit vreodată și care mi-a plăcut a fost cândva prin clasa a treia sau a patra, la o colegă de clasă. Avea un Scrabble. Am fost pur și simplu fascinată pentru că acela nu era un joc de noroc ca Piticot, când avansai dacă dădeai cu zarul cifrele potrivite, ci era un joc care mi se părea mie pentru copii deștepți: un joc al cuvintelor!
De câte ori am mers la colega aceea acasă, am jucat Scrabble, mă fascina pur și simplu acel joc în care puteai să aranjezi mici pătrățele cu litere să formezi cuvinte. Și cine se pricepea la cuvinte mai bine decât mine, care citeam atât de mult?
Îmi aduc aminte că am avut o tentativă și de a-mi face acasă un joc similar, fără prea mare succes însă. Și mi-am promis mie însămi că, atunci când voi crește mare, și voi ieși la salariu, îmi voi cumpăra un Scrabble.
E lesne de înțeles că nu am făcut-o. La 23 de ani nu mai îmi trebuia Scrabble, am făcut rată la mașină de spălat 😀 Și cumva am uitat de pasiunea mea din copilărie și nu i-am luat nici Elizei Scrabble când a mai crescut. Primise la un moment dat ceva, un joc al literelor, dar nu prea ne-am jucat, recunosc, din vina mea. Pentru că nu-mi place să mă joc.
2019 a fost anul schimbărilor la mine și îmi propun ca 2020 să fie la fel. Și primul lucru pe care îl voi schimba va fi să mă joc mai mult cu copiii mei. Să șterg praful de pe toată colecția de boardgames a Elizei, pe unele să le scot din țiplă și să mă joc mai mult.
Și în onoarea acestei decizii, am luat două jocuri Scrabble: unul ca cel din copilăria mea, pe care îl voi dona la Asociația Muzeul Jucăriilor, și un Scrabble nou, special pentru Eliza (căreia nu-i plac lucrurile vechi 😀 ), cu care să ne exersăm împreună vocabularul și imaginația.
Am descoperit că varianta aceasta de Scrabble este la fel ca cea din copilăria mea și mi-am dat seama că unele jocuri nu-și pierd valoarea peste ani, ci sunt la fel de captivante și în 1989 și în 2019, fără să sufere nicio schimbare.
Și cred că în noianul acesta magnific de jocuri noi, mega colorate și interesante pentru copii, Scrabble rămâne un clasic apreciat de generații întregi, unul care nu-și va pierde niciodată valoarea sau atractivitatea.
Voi ce jocuri preferate ați avut în copilărie? Și ce v-ați propus pentru 2020?
Imi placea sa ma joc cand eram mica cu tatal sau cu sora mea. Nu Aveam multe jocuri dar aveam cateva: Sus-jos (un fel de piticot), Pacalici, Bunul gospodar, Moara, Rummy, Domino, Scarbble, jocuri de carti (Kems, Septica, Cruce). Nu aveam neaparat unul preferat. Acum avem destul de multe jocuri noi pentru copii cu care ne jucam din cand in cand.
Ne jucam domino,nu te supăra frate,moara.
Lui Bogdan îi plăcea Monopoly de la Disney, cu eroi – personaje de basm, era o bucurie până ajungeam să cumpărăm și rămâneam fără bani… 🙂
Evident, nu aveam Monopoly în epocă 🙂 atunci când eram eu copil.
Am jucat cu el cel mai mult Nu te supăra, frate.
Și Scrabble ne place. Mai ales mie, care ador cuvintele, dar tre să recunosc, eu mai și fur litere, pe ascuns 🙂 – Tu să nu faci așa, Eliza!