Sunt copiii din ziua de azi nemulţumiţi şi nemulţumitori?

Astea sunt gânduri care mi se învârt în cap de multă vreme, dar le-am aşternut acum tocmai pentru că ieri discutam cu o cititoare la articolul despre Arta simplităţii despre abilitatea de a vedea lucrurile frumoase din jur şi nu pe cele urâte. Există o carte, nu ştiu dacă o ştiţi, se cheamă Secretul mulţumirii de Harriet L. Smith, după care s-a făcut şi film (Polyanna şi secretul mulţumirii). În carte este vorba despre o fetiţă căreia i-au murit ambii părinţi şi care ajunge să locuiască împreună cu o mătuşă în vârstă şi cam ursuză, într-un oraş plin de oameni mereu nemulţumiţi şi urâcioşi. Însă Polyanna are un secret cu ajutorul căruia îi va schimba pe locuitorii acelui orăşel: ea ştie un joc care se cheamă jocul mulţumirii. În ce constă acest joc? În căutarea conştientă a acelui lucru din fiecare zi, din fiecare situaţie, pentru care să fii mulţumit.

Mi se pare un joc tare greu dar pe care am început să-l joc şi eu de la o vreme. În orice situaţie, chiar şi în cele neplăcute, încerc să găsesc măcar un aspect minor pozitiv, ca să nu mai fiu mereu aşa negativistă (nu reuşesc mereu!). Şi astfel am început să mă gândesc la modul în care cresc copiii din ziua de azi (of, această sintagmă ultra-uzitată, “ziua de azi” – în fond nu ştiu cum se creşteau copiii pe vremuri, că sunt părinte doar acum 😀 ) sau, poate, la modul în care îi creştem, mai degrabă?!

Aţi remarcat vreodată că după o zi plină, în care aţi ieşit în parc, i-aţi oferit atenţia voastră, i-aţi făcut toate mofturile, la finalul zilei copilul izbucneşte de la un singur “nu” (“nu, nu poţi să mănânci şi vată de zahăr după ce ai mâncat toată ziua îngheţată, popcorn, hotdog, prăjituri şi pizza” sau “nu, nu mai putem sta pentru că e ora 9 şi se apropia ora ta de culcare”) şi te etichetează drept “cea mai rea mamă din lume” sau îţi trânteşte că “tu niciodată nu-mi iei nimic” sau “niciodată nu faci ce vreau eu”?

Aţi remarcat vreodată că dacă din lista de cadouri solicitată lui Moş Crăciun sau pentru ziua lui lipseşte un singur lucru, fix absenţa aceea o va remarca şi nu mormanul de cadouri primite din faţă?

Aţi remarcat la o petrecere aniversară că, deşi au venit o mulţime de copii, dacă nu a venit unul singur, a stat îmbufnat/ă şi a refuzat să se bucure de petrecere? Sau a făcut un scandal monstru că nu aţi luat şi prăjituri din alea mici şi rotunde deşi aţi luat zeci de alte feluri la fel de delicioase? Sau că din cele 30 de baloane fix pe ăla portocaliu l-a luat altcineva?

Eu am remarcat multe dintre comportamentele de mai sus atât la a mea, cât şi la alţi copii. Şi dilema pe care o am în continuare este: oare copiii din ziua de azi nu mai ştiu să fie mulţumiţi cu nimic sau mulţumitori către cei din jur pentru ceea ce au reuşit să le ofere? E o chestie care ţine de educaţie sau de personalitate? Ne imită, de fapt, pe noi, adulţii? Aşa suntem şi noi, oare? Sunt şi copii care se mulţumesc cu balega de sub pom, gândindu-se că vor primi şi calul cândva, şi nu-i văd eu? Oare problema este la noi, adulţii, că le oferim prea multe, sau la ei, copiii, că nu mai ştiu să se bucure de ceea ce au şi sunt doar frustraţi pentru ceea ce n-au? Mă tot învârt în jurul acestor întrebări, citesc pe net tot felul de articole şi sunt şi mai confuză. Majoritatea articolelor găsesc scuze (atât adulţilor cât şi copiilor), formulează tot felul de teorii complicate de psihologie infantilă însă prea puţine oferă şi nişte soluţii care să nu culpabilizeze şi să solicite şi mai mult răbdarea părinţilor. Oare de unde pornim în a creşte copii mai mulţumiţi cu ceea ce au în această înfiorătoare societate de consum în care toate reclamele îţi spun că vei fi mai fericit cu produsul x sau y?

Arta simplităţii – Dominique Loreau

arta-simplitatii_copertaÎn timp ce citeam Magia Ordinii, multă lume mi-a recomandat să citesc şi Arta simplităţii a lui Dominique Loreau, lăudând-o că ar fi mult mai bună decât cartea lui Kondo. Aşa că m-am conformat şi am început s-o citesc dar recunosc că eu nu am reuşit să mă las impresionată. Dominique Loreau mi s-a părut foarte didactică, predicând de la înălţimea unui piedestal pe care s-a căţărat singură. Sfaturile ei se contrazic (ba să avem multe cosmetice, ba să n-avem, ba să trăim într-o sărăcie filozofică, ba să economisim bani pentru poşete Hermes etc) şi sunt înşirate pur şi simplu de-a lungul paginilor, de parcă cineva le-ar fi înregistrat cu un reportofon în timp ce vorbea şi le-ar fi reprodus ca atare în carte. Nu am simţit povestea, firul acela care să lege cartea, s-o facă unitară. E doar un compendiu de sfaturi, mai mult sau mai puţin de bun simţ (unele de-a dreptul ridicole, ca să fiu sinceră) şi singurul ei merit e că nu se opreşte la a da sfaturi despre simplitatea şi ordinea din casă, ci se referă şi la trup, la spirit şi la viaţa socială.

Am notat mai jos câteva pasaje care mi-au plăcut, ele sunt, în fond, esenţa acestei cărţi şi sunt pasajele care mi-au declanşat acel moment “aha”. M-aş bucura dacă v-ar atrage şi vouă atenţia în aceeaşi măsură şi am dezbate puţin pe tema lor.

“Casa ar trebui să fie un loc de relaxare, o sursă de inspiraţie, un spaţiu terapeutic. Oraşele noastre sunt supra-populate, zgomotoase, cu prea multe culori şi atracţii vizuale care ne agresează şi ne rănesc. Casa e cea care trebuie să ne redea energia, vitalitatea, echilibrul, bucuria.”

“Cuvântul englezesc clutter, care înseamnă “aglomerare, harababură, dezordine” vine de la cuvântul clog – cheag. Aşa cum un cheag poate perturba circulaţia sanguină, dezordinea blochează buna funcţionare a unui interior.”

“Dacă folosirea unui obiect aduce cu sine teama de a-l sparge pentru că e preţios, sentimentul diminuează plăcerea pe care ne-o oferă utilizarea lui.”

“Economiile sunt necesare pentru a putea munci mai puţin, nu pentru a cheltui mai mult.”

“Aranjarea lenjeriei de pat în teancuri ordonate constituie o modalitate de apărare într-o lume haotică. Suntem neputincioşi în faţa bolilor, a morţii şi a tuturor coşmarurilor care ne asaltează în timpul somnului. Dar nişte dulapuri ordonate ne aduc dovada că măcar suntem capabili să punem în ordine micuţul nostru colţ de univers.”

“Însă preocuparea pentru corp şi pentru felul în care arătăm, pentru masarea şi destinderea articulaţiilor, rămâne o practică rar întâlnită la mulţi occidentali (mai ales la cei de o anumită vârstă), care sunt încă victimele ideilor iudeocreştine potrivit cărora tot ce ţine de corp este tabu şi degradant. De altfel, odată cu apariţia primilor creştini, au dispărut din cultura noastră termele, masajele şi şcolile de dietetică din epoca elenistică şi romană.”

“Să ne ocupăm de noi înşine, să fim prieteni cu propria noastră persoană, să ne respectăm – acestea sunt principalele noastre îndatoriri.”

“Există raţiuni pentru care observăm anumite lucruri, şi nu altele. Unele persoane remarcă lucruri frumoase, oamenii interesanţi, altele coşuri de gunoi, defectele, imperfecţiunile. În cea mai mare parte a timpului, aceste alegeri rămân inconştiente, dar putem să ne folosim mai bine conştiinţa pentru a acorda atenţie alegerilor pe care le facem. Astfel, dacă în mod obişnuit vedem doar lucrurile negative, putem reuşi să ne corectăm şi să căutăm ceva mai bun.”

“Indivizii lipsiţi de toleranţă şi de înţelegere pot să ne împiedice să evoluăm. Încet, dar sigur reduceţi importanţa pe care o au aceste persoane în viaţa dumneavoastră. Şi nu pierdeţi niciun minut gândindu-vă la oamenii care nu vă plac.”

“Cuvintele “eu… al meu… a mea… ale mele” ne încântă şi ne înrobesc, căci cuprind tot ce ne îmbogăţeşte prin acumulare – bani, putere sau statut social – şi echivalează cu verbele “a lua”, “a vrea”, “a strânge”. Desigur, acestea sunt impulsuri umane fireşti, dar a fi om înseamnă şi a fi în căutarea fericirii. În altă parte.”

“Cum am putea să fim liberi dacă rămânem legaţi de casa noastră ca o stridie de stânca ei, pradă rutinei şi plictisului? Plecaţi pentru propria dumneavoastră plăcere, nu pentru a vă întoarce acasă cu suvenire de doi bani bucata şi gata să faceţi comparaţii şovine.”

Care dintre pasaje v-a atras cel mai mult atenţia? De ce?

Save

Save

De ce nu ar trebui să puneţi pe net poze cu persoane necunoscute

Am remarcat în ultima vreme că din ce în ce mai multă lume îşi permite să facă poze necunoscuţilor în locuri publice, pe principiul că dacă e loc public, atunci e ok. Aşa ajung pe net poze cu oameni pozaţi din FAŢĂ, uşor de recunoscut, în diverse ipostaze, însoţite de tot felul de comentarii mai mult sau mai puţin decente (deşi am văzut şi comentarii pozitive) despre persoana respectivă sau activitatea sa în acel loc.

Nu ştiu dacă v-a trecut vreodată prin cap că nu e deloc ok să faci asta, în special dacă persoanele respective sunt însoţite de copii, dar nu numai. Nu e ok să faceţi poze îndrăgostiţilor (poate oamenii nu ştiu că sunt împreună, poate sunt amanţi sau colegi de serviciu, poate sunt adolescenţi care se văd fără să ştie părinţii sau poate, pur şi simplu, nu vor să apară în poza voastră de Instagram, v-aţi gândit la asta?!), nu e ok să faceţi poze bătrânilor, nu e ok să faceţi poze graşilor, slabilor, persoanelor de etnie (oricare o fi aia), nu e ok să faceţi poze în parc, la cinema, la plimbare, în metrou. Pagini de Facebook precum “Oamenii din faţa mea” unde o tipă făcea pur şi simplu poze oamenilor în metrou şi le punea publice pe pagină ar trebui date jos complet şi ar trebui să ia şi o amendă serioasă, să se înveţe minte.

Nu e artă să faci poze oamenilor necunoscuţi, nu e nici moral şi nu e nici măcar legal. În caz că nu ştiaţi, oamenii au dreptul la intimitate şi în spaţiul public. Atunci când mergi la un eveniment şi ştii că se vor face poze, îţi asumi faptul că s-ar putea să apară mutra ta pe net, deşi poate nu ţi-ai dori o poză fix când te scobeai în nas. Când mergi pe stradă, cu metroul, cu trenul, cu tramvaiul, cu trotineta, cu bicicleta, cu orice, NU îţi asumi acest lucru. Deja “public shaming”-ul a atins nişte cote alarmante în ultima vreme. Nu există zi să nu văd un status de genul “dă share să vadă toată lumea ce-a făcut X”. Eu nu ştiu dacă oamenii sunt conştienţi de faptul că aceste lucruri rămân pe net pentru totdeauna şi că o greşeală făcută cândva ar putea să afecteze un om într-atâtea moduri, încât mi-ar lua juma de zi să le expun aici. De la a-i distruge viaţa personală, cea profesională, cea socială, până la consecinţe mult mai grave!

Nu e ok să faceţi poze oamenilor! Faptul că aveţi un smartphone nu vă face reporteri de ocazie, nici comentatori sociali, nici chibiţi de Facebook. Oamenii nu se duc la plajă ca să ajungă pe site-uri de umor cu comentarii acide despre bijuteriile pe care le poartă, despre colacii de pe burtă sau despre gogoşile pe care le mănâncă. Nu se urcă în metrou ca să ajungă pe net cu presupuneri despre cât de prost îşi cresc copiii şi nu se duc în parc să se plimbe de mână ca să ajungă pe Instagram doar fiindcă vi s-au părut vouă “simpatici”!

Data viitoare când vă mai vine să postaţi poze făcute oamenilor fără acordul lor, gândiţi-vă cum ar fi să fiţi în locul lor. Poate o să vă daţi seama că nu e chiar plăcut să-ţi vezi brusc faţa afişată în 300 de share-uri pe Facebook. Vreţi să ne arătaţi ceva, ok, mai o mână, mai un picior, mai o fustă, un pantof merg. Dar nu pozaţi oamenii din faţă sau cu elemente care îi fac uşor de recunoscut. Mâine puteţi fi voi în locul lor!

Noi apariţii la editura Litera

Am primit un teanc de cărţi faine de la editura Litera şi pentru că sunt apariţii recente, m-am gândit să vi le prezint în caz că aveţi nevoie de idei pentru a cumpăra ceva nou copiilor.

Cărţi de cultură generală şi ştiinţe

DSCN8042

Două cărţi faine de colorat pentru copii ceva mai mari (5-8) – una de colorat după numere şi una cu tema Frozen.

DSCN8037

Magie pe role – încă o carte din seria Soy Luna, un ghid practic pentru copiii care vor să încerce acest sport. Vine cu sfaturi despre cum să-ţi alegi hainele, îmbrăcămintea, cum să te dai pe role şi cum să cazi şi are şi pagini tip jurnal unde să-şi scrie copilul propriile experienţe. Cei de la Disney au confirmat că din toamnă apar produsele Soy Luna în România, printre care şi role ca ale ei, deci dacă aveţi o fetiţă pasionată de serial, îi puteţi oferi cartea şi rolele cadou 🙂

DSCN8039

 O carte cu Zootropolis care s-a potrivit la marele fix cu un DVD cu Zootropolis primit cadou de la Disney, Eliza fiind mare fan al acestei animaţii şi insistând de ceva vreme să i-o cumpăr pe Judy dar cum eu sunt sătulă de jucării, am tot amânat momentul sperând să uite de ea şi să se mulţumească doar cu DVD-ul.

DSCN8074

Voi ce cărţi aţi mai cumpărat în ultima vreme? Sau vă păstraţi bugetul pentru începerea şcolii?

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Colţul şcolarului în camera Elizei

Înainte de a intra la clasa pregătitoare, am amenajat pentru Eliza un colţ “al şcolarului” cu birou şi scaun, unde să-şi facă temele (dacă ar fi fost cazul, dar nu prea a fost), unde să bricoleze şi unde să se simtă, cu adevărat, “şcolăriţă”. La momentul acela nu aveam încă varianta biroului extensibil la un preţ acceptabil (există acum o variantă în IKEA) dar şi dacă aş fi avut, nu i l-aş fi luat din simplul motiv că nu-mi place. Arată ca o tăblie pusă pe nişte cârje şi nu are nimic din farmecul unui birou cu sertăraşe şi dulăpioare în care să-ţi ascunzi jurnalul sau cartea de aventuri pusă în coperta manualului de biologie.

Prin urmare, am ales un birou simplu, de la IKEA, cu accente roz, şi un scaun ajustabil, tot de acolo (nu mai găsesc pe site acel model, nu mai ştiu care e). Biroul avea atât două sertare, cât şi un dulăpior, iar deasupra câteva rafturi de depozitat cărţi sau decoraţiuni. I l-am montat cât a fost plecată în vacanţă şi la întoarcere a constituit o mare surpriză care a bucurat-o enorm.

De ce cred eu (şi puteţi să nu fiţi de acord cu mine, aşa că vă aştept cu drag argumentele) că fiecare copil trebuie să aibă un colţ al lui unde să-şi facă temele, care să se afle, de preferat, în camera lui şi nu în sufragerie, bucătărie etc (evident, dacă familia îşi permite să-i ofere acest lucru):

  • cumpărarea şi amenajarea unui birou reprezintă un fel de ritual. Eu îmi aduc aminte şi acum de momentul în care mama şi tata au cumpărat biroul din lemn care m-a slujit timp de 16 ani. Am fost foarte încântată şi l-am iubit mult. Era un mastodont cu sertar pe mijloc şi dulapuri de o parte şi de alta, sprijinit pe picioare subţiri şi lungi. Abia după ce am plecat eu de acasă şi a intrat sora mea la facultate, mama a înlocuit biroul vechi, plin de autocolante şi resturi de reviste lipite pe el, cu unul nou şi modern. Dacă aveţi posibilitatea, cumpăraţi-i copilului biroul lui, unde să stea doar cărţile şi caietele lui şi unde să-şi construiască el micul său univers de şcolar.
  • Eu consider(am) că biroul ar trebui, pe cât posibil, să fie poziţionat în camera lui, ca să se obişnuiască să lucreze independent, fără să vă ceară ajutorul din 3 în 3 minute. Eu nu stau pe capul Elizei când face temele. O las să şi le facă singură şi apoi mă uit pe caiete. Dacă e cazul, îi explic unde a greşit şi o pun să refacă. Dacă mă strigă, merg la ea şi o ajut. Dar nu o pun să-şi facă temele în timp ce eu tastez la calculator, în sufragerie, sau în bucătărie în timp ce învârt în oală. Notă: aici am ceva de adăugat. Am fost aseară la o discuţie pe tema începutului şcolii la Casa Senină (v-am mai povestit eu despre ei) şi Miruna ne-a zis un lucru care m-a pus pe gânduri: că temele izolează şi strică viaţa de familie şi că de fapt e indicat să şi le facă în preajma noastră, fie în bucătărie, fie în sufragerie. Şi pentru că am simţit un declic când a zis asta, voi încerca de anul acesta să fiu în cameră cu ea în timp ce îşi face temele (nu s-o aduc pe ea în preajma mea), ca să se simtă conectată cu mine şi nu izolată undeva să facă ceva ce pare o pedeapsă. Dacă o să-mi iasă experimentul, o să vă povestesc mai multe.
  • biroul lui trebuie să fie doar al lui – să ştie unde îi sunt cărţile şi rechizitele şi să se responsabilizeze suficient cât să menţină ordinea pe el – eu nu cred în conceptul de “dezordine creativă”, mai ales în cazul unui copil care trebuie să se concentreze la teme. Notă: nu ştiu cât de valabil e în cazul celor care împart cu fraţii, aş fi curioasă cum procedaţi în cazul în care aveţi doi sau mai mulţi copii şcolari, dacă au birouri separate, dacă fac temele pe rând etc

DSCN8156

După ce doi ani de zile doar biroul a fost suficient, anul acesta am mai adăugat un corp cu sertare pentru a depozita rechizitele de rezervă, câteva jocuri educaţionale şi alte mărunţişuri. Cred că dacă o să aibă câte un loc pentru fiecare lucru, nu va mai fi tentată să le ţină de-a valma pe birou. Dacă până acum nu am cumpărat rechizite mai multe în avans şi mă trezeam seara la 10 că îmi spune că îi trebuie nu ştiu ce caiet, nu ştiu ce hârtie colorată sau că nu mai are cerneală, anul acesta m-am decis să fiu mai prevăzătoare şi am cumpărat din timp de toate să-i ajungă dacă nu pe tot parcursul anului şcolar, măcar pe jumătate. Eu sunt foarte pasionată de rechizite şi am o plăcere enormă să le văd aşa colorate, noi şi frumoase adunate în teancuri ordonate în sertare 😀

În continuare camera Elizei a rămas un univers al jocului, chiar dacă ea a devenit şcolar. Are un corp de mobilier unde are televizorul şi dvd-playerul, cărţile de citit la ora de culcare şi cutiile cu jucării. Pe poliţe prinse în perete are jocurile iar sub poliţe am pus deocamdată bicicleta pentru că nu-i găsesc alt loc. Hainele sunt într-un şifonier uriaş, foarte încăpător, pe care, însă aş vrea să-l schimb cu unul mai mic. În sertarul de la pat are tot jucării iar la geam i-am improvizat un pervaz dintr-o poliţă colorată unde ţine lampa cu sare, puşculiţa, floarea ei solară şi un mic terariu. Pe pereţi are autocolante şi tablourile pictate de ea la cursurile de pictură. Este, în general, o cameră foarte copilăroasă, veselă, cu foarte multă lumină. Încerc să n-o încarc excesiv chiar dacă ei îi place să fie înconjurată de tot felul de lucruri.

În încheiere, câteva sfaturi despre cum să îngrijiţi colţul şcolarului:

  • folosiţi o protecţie pentru suprafaţa biroului, aşa măcar va păta cu cerneală şi carioci şi va face calcule pe protecţia din silicon şi nu direct pe birou (noi avem aşa ceva, tot din IKEA).
  • nu îi permiteţi să lipească autocolante pe uşi, sertare, marginile poliţelor. Ştiu că pare o regulă exagerată, dar aveţi idee cum se fac abţibildurile în timp? Vă spun eu: se înnegresc, li se desprind marginile, adună scame şi praf şi lasă în urmă dâre de lipici soios. Aşa că la noi în casă lipitul de autocolante e interzis.
  • Ştergeţi frecvent uşile şi suprafeţele cu o soluţie de curăţare (eu folosesc Cif) pentru a îndepărta urmele de degete, de creion, de cerneală etc. Suprafaţa biroului Elizei se curăţă foarte uşor, a fost alegere bună acest birou chiar dacă e alb şi la prima vedere pare greu de întreţinut.
  • O dată pe lună faceţi ordine în sertare şi dulapuri (singuri sau împreună cu copilul, cum doriţi), aruncaţi hârtiile mototolite şi aspiraţi rotocoalele de praf (dulapul de jos al Elizei nu are în spate placaj, aşa că intră mult praf), resturile de gumă de şters din sertare şi resturile de la ascuţitul creioanelor. Nu ştiu prin ce “magie” ajung gunoaiele în sertare dar o să vedeţi că se vor umple.

Şi ca să vă amuzaţi împreună cu mine, asta e o poză mai veche a biroului ei din timpul anului şcolar, varianta relativ ordonată de mine. Era un mega haos acolo şi după ce am rugat-o/ameninţat-o/şantajat-o de “n” ori să-şi facă ordine, am cedat psihic şi am făcut eu într-o dimineaţă după ce ea a plecat la şcoală. Apoi i-am lăsat un bileţel şi un biscuite în gura unui dinozaur de jucărie.

DSCN6583

Acum am mai eliminat din paharele cu creioane, din magneţi şi din cărţi şi decoraţiuni, deci va fi mai uşor de păstrat ordinea (sper eu!). M-aş bucura să-mi povestiţi şi voi despre colţurile de şcolar ale copiilor voştri, poate ne mai inspirăm unii de la alţii!

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Salată de avocado cu lipii

Am pregătit reţeta asta mai demult pentru un proiect Gustos.ro care s-a pierdut în negura internetului, aşa că o pun şi pe blog ca să afle şi cititorii mei de ea.

Salata asta de avocado urmează, oarecum, principiile sosului guacamole, doar că nouă ne place varianta cu legumele tăiate cubuleţe. Este, de departe, salata preferată a Elizei iar dacă are lipii sau tortillas mănâncă foarte multă. În imagine sunt triunghiuri de tortillas, nu lipii, sunt un pic mai fragede, dar folosim în egală măsură şi lipiile de shaorma pe care le încălzim în tigaie.

salata de avocado

Ingrediente: un avocado, 1 roşie (eu o decojesc şi o curăţ de seminţe), jumătate de ceapă mică, 1 căţel mic de usturoi. Toate legumele se taie cubuleţe (inclusiv usturoiul pe care eu îl toc foarte mărunt din cuţit) şi se “leagă” cu un sos din ulei de măsline, zeamă de lămâie, sare, piper.

Am şi zile în care fix aceeaşi compoziţie o bag la blender (mai ales dacă avocado-ul e trecut de copt) şi mâncăm pasta rezultată pe pâine sau ungem cu ea lipiile când facem shaorma sau wraps cu bucăţi de carne de pui, legume şi cartofi.

Şi ca să vedeţi că avocado-ul e vechi ca prezenţă la noi în casă, vă invit să urmăriţi, dacă aveţi timp şi chef, un fragment dintr-o filmare mai veche pentru Protv în care am pregătit, printre altele, guacamole, orez cu cartof dulce, pate de casă şi brioşe cu banane. Nu au apărut toate în emisiune, dar se mai văd pe ici pe colo în montajul imaginilor. Dacă nu aveţi răbdare să urmăriţi tot clipul, eu apar cam de pe la minutul 3.55.

Save

Save

Save

Save

Save

Poveşti animate – o campanie Telekom şi Nickelodeon

Toţi copiii scriu la un moment dat poveşti. Iar atunci când nu le scriu, le concep şi le povestesc. Dar odată ce în viaţa lor apare scrisul, poveştile capătă contur şi pe hârtie. Eliza a început să scrie prima oară pe la 6 ani şi, după cum ştiţi, de ziua ei, la 7 ani, i-am strâns într-un volum frumos ilustrat câteva dintre cele mai simpatice povestioare ale ei. Sunt poveşti simple, cu personaje puţine, de doar câteva rânduri, dar redau atât de mult din universul ei interior că, pentru mine, ca părinte, merită cercetate mai cu atenţie.

Atunci când a văzut cartea, pe Eliza au impresionat-o cel mai mult ilustraţiile. Când copiii îşi văd imaginarul redat în culori, se petrece în sufletul lor ceva deosebit. Probabil de aceea au şi prins atât de mult modele astea noi cu bijuterii şi jucării făcute după desenele copiilor, pentru că aduc în realitatea palpabilă un concept până la urmă abstract – un simplu desen, uneori nimic mai mult ca o mâzgăleală dar care, pentru ei, înseamnă enorm de mult. A-şi vedea sub formă de ilustraţii făcute de altcineva o poveste care până atunci a stat doar în capul lor este, pentru ei, o dovadă că cineva îi înţelege, că înţelege perfect ce au vrut ei să spună.

Acesta este motivul pentru care am decis să mă alătur campaniei Poveşti animate (o campanie Telekom Romania  şi Nickelodeon), în calitate de membru al juriului. Pentru că Nickelodeon va lua povestea scrisă de copilul vostru şi o va transforma într-o animaţie. Copilul vostru poate avea ocazia de a-şi vedea personajele vii şi de a le prezenta tuturor copiilor din România pe canalul de desene animate Nickelodeon! În afară de asta, mai sunt şi alte premii tentante – două excursii la Madrid la parcul de distracţii Nickelodeon plus alte premii personalizate.

banner_Laura

Să nu vă miraţi dacă în zilele următoare o să vă bat la cap cu această campanie. Dincolo de faptul că sunt deosebit de mândră să fiu în juriu, unde voi evalua poveştile care ajung în finală (după ce trec de etapa inițială de votare publică de pe site), consider că este o ocazie extraordinară de a descoperi tinere talente scriitoriceşti şi n-o să mă las până nu vă conving să vă încurajaţi copiii să scrie şi să se încrie la concursul de pe site. Nu e numai despre premii, e despre bucuria de a da viaţă unei poveşti care s-a născut în mintea şi din experienţele şi trăirile lor sufleteşti.

Alături de mine, din juriu mai fac parte Dana Rogoz (actriţă), Monica Bolocan (psiholog clinician) şi Felician Lepădatu (animator pentru efecte speciale). Detalii despre înscrieri, regulament complet şi premii pe site-ul www.povestianimate.ro.

Save

Save

Voi pentru ce alegeţi să donaţi bani?

Sâmbătă Eliza a mers la film cu Miruna şi Matilda, în Sun Plaza. Înainte să plece de acasă, i-am dat la ea 13 lei ca să-şi ia o porţie mică de nachos (fără de care nu concepe film 😀 ). Biletele le lua Miruna, apă avea în rucsac, aşa că de alţi bani n-avea nevoie. Când s-au întors acasă, Miruna mi-a spus: “vezi că Eliza a vrut să doneze bani pentru parcul Văcăreşti.” O întreb: “şi i-ai dat tu?” Ea: “nu, din banii de nachos, că le-am luat eu ceva de ronţăit la film.” “Şi cât a donat?”, întreb eu, nevenindu-mi să cred. “5 lei”, îmi spune Miruna. Ba chiar avea şi poză ca dovadă.

Am întrebat-o pe Eliza dacă înţelege pentru ce a donat banii. Eu n-am discutat niciodată cu ea de parcul Văcăreşti şi, în general, nu discut cu ea probleme aşa de punctuale legate de mediu, politică etc Adică discutăm despre defrişări, gunoaie, poluare, terminarea resurselor, dar nu punctual de Roşia Montană, de Chevron, de parcul Văcăreşti, de faptul că primăriţa toaletează copacii în exces etc Eliza mi-a spus: “pentru ca parcul să continue.” A fost exprimarea ei, dar sunt sigură că a înţeles exact despre ce e vorba, fără să-i explic. Pentru ea e important ca proiectul Parcul Natural Văcăreşti să continue. E important să aibă atât de aproape de casă un parc cu verdeaţă care să purifice aerul, să îi ofere locuri frumoase pentru plimbări, să poată observa animale şi păsări în habitatul lor natural. Nu ştiu dacă pentru noi, adulţii, e la fel de important. Mi-aş dori să fie. Ştiu că e greu să bagi mâna în buzunar pentru un parc când sunt atâtea lucruri de făcut în ţara asta, mult mai urgente, mult mai grave. Când avem de donat pentru spitale, pentru şcoli, pentru bolnavi care se zbat după medicamente.

Însă mai cred şi că uneori trebuie să plecăm urechea şi la ce vor copiii noştri şi să ne luăm după instinctul lor. Copiii noştri vor ca proiectele care constau în parcuri să continue şi poate ar trebui să punem şi noi puţin umărul la asta.

Despre parc şi strângerea de fonduri

“Fondurile sunt necesare protejării speciilor și habitatelor descoperite în Parcul Natural Văcărești, precum și dezvoltării unor programe de educație pentru natură, dedicate școlilor și liceelor din zonă. Asociația Parcul Natural Văcărești, alături de organizatori, dezvăluie că în plan se află construirea unor trasee tematice,demararea unor proiecte de monitorizare a speciilor și realizarea unor observatoare ornitologice, astfel încât cei care își doresc să cunoască mai multe despre ecosistemul descoperit aici să o facă în condiții optime.

expo vacaresti landscape

Centrul Comercial Sun Plaza, în parteneriat cu Asociația Parcul Natural Văcărești, organizează în perioada 18-28 august expoziția de fotografii “Parcul Văcărești merită straie noi. Donează și tu!”. Fotografiile sunt semnate de Helmut Ignat, iar scopul evenimentului este strângerea de fonduri necesare conservării și promovării speciilor din Parcul Natural Văcărești.

Pentru cei care își doresc să facă donații, organizatorii au amplasat două urne în zona expoziției și patru urne în Hypermarketul Cora din Sun Plaza. Tot pentru donații este disponibil și contul RO74BUCU2281215941096RON, Asociația Parcul Natural Văcărești (CIF 34113543), deschis la Alpha Bank, Sucursala Kogalniceanu, București. Mai multe informații despre expoziție găsiți pe site-ul Sun Plaza şi pe pagina de facebook Sun Plaza.” (sursa: comunicat de presă Asociaţia Deci se poate)

Save

Save

Concurs aniversar de 8 ani de blog

Mâine, de fapt, se fac 8 ani de blog dar pentru mâine am pregătit alt articol cu o veste tare frumoasă pentru voi, aşa că m-am decis să pun concursul aniversar azi, să începem în forţă de luni.

Pentru că se apropie începutul şcolii şi mulţi părinţi sunt îngrijoraţi cu privire la ce fac copiii lor când ei sunt la serviciu (mai ales copiii care fie se duc, fie se întorc singuri de la şcoală), m-am gândit să dăruiesc cu ajutorul celor de la KidGps un ceas cu gps pentru copii, fie un Q50 sau un GW900 (Q50 pt copil mai mititel şi GW pentru un copil mai măricel) roz/albastru, la alegere).

ceas cu gps pentru copii

Pentru a-l câştiga, va trebui să intraţi pe site-ul celor de la KidGps, să citiţi specificaţiile ceasurilor şi să ne spuneţi dacă v-ar ajuta un asemenea ceas, de ce şi care trăsături vi se par cele mai importante din cele descrise acolo (unele ceasuri localizează şi în interior, pe altele poţi trimite mesaje sau îl poţi suna, unele îi monitorizează paşii sau somnul etc).

Eu am luat pentru Eliza un GW300, m-am şi jucat puţin cu el şi încă nu m-am hotărât dacă i-l dau de ziua ei, aşa cum intenţionasem iniţial, sau i-l dau cadou în prima zi de şcoală. Oscilez mai degrabă spre a doua variantă, dacă apuc până atunci să-i cumpăr o cartelă şi să i-l instalez.

Şi gata, liber la “la mulţi ani” pentru blog şi vă aştept la concurs. Anul ăsta nu mă mai plâng de nimic, deşi, în materie de cum a evoluat blogosfera de parenting aş avea muuuuuulte de spus. Dar vreau să fie o zi frumoasă aşa că am ales în mod conştient să văd doar partea pozitivă a lucrurilor 🙂 Şi dacă vreţi să-mi faceţi un cadou de aniversare a blogului, puteţi da share (distribui) acest articol, asta m-ar bucura cel mai mult, să faceţi blogul să ajungă la cât mai multă lume.

Concursul se încheie pe 2 septembrie iar pe 3 septembrie anunţăm câştigătorul.

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Pete şi dragonul – din 19 august în cinematografe

Ca să fiu sinceră, una dintre îndatoririle de mamă pe care le antipatizez destul de mult e să mă uit la filme sau animaţii pentru copii. De fapt, eu nu mă uit nici la filme pentru adulţi, nu ştiu de ce am devenit aşa un Grinch în materie de filme dar cred că e vorba de faptul că simt că îmi pot ocupa mai bine alea două ore şi mă pot scuti de a urmări dramele fictive ale unor personaje fictive. Am avut parte de suficiente drame în viaţa mea până acum ca să nu mai am răbdare sau empatie să le văd pe cele (inventate) ale altora.

Însă pentru că, în calitate de părinte, mai faci şi chestii pe care nu vrei să le faci, am văzut în ultima vreme şi destule filme/piese de teatru/spectacole/concerte destinate copiilor şi unele dintre ele mi-au plăcut sau au reuşit măcar să-mi atragă atenţia într-un mod pozitiv. Aşa s-a întâmplat şi cu filmul Pete şi dragonul pe care l-am văzut aseară în avanpremieră la Cinema City (Afi Palace). Cred că a contat mult şi faptul că nu ştiam absolut nimic despre film, ba chiar până m-a contrazis Eliza (care văzuse trailerul în deschidere la În căutarea lui Dory), am crezut că e o animaţie.

Vă spun din start la ce să vă aşteptaţi la acest film ca să nu plecaţi dezamăgiţi de acolo, în caz că aveţi aşteptări de senzaţii tari: este un film întocmai pe placul meu, exact ceea ce aş numi eu un “film de familie”, mai exact fără personaje negative extreme care trebuie pedepsite doar prin moarte, ba chiar personajul vag negativ este cel care sare în ajutorul personajelor pozitive la un moment dat. În afară de momentul tragic iniţial când lui Pete îi mor părinţii într-un accident de maşină, filmul are o cheie pozitivă pe tot parcursul lui. Pleci de acolo cu ideea că, în viaţă, poţi fi fericit şi ducând un trai sălbatic (aviz celor care se visează sihaştri fugind de civilizaţie 😀 ) dar şi adaptându-te regulilor. Poţi fi fericit şi singur, dar şi înconjurat de oameni. Şi, mai ales, dacă crezi în magie, ai parte de ea, evident 😀 Un personaj mai în vârstă spune la un moment dat: “dacă treci prin viaţă văzând doar ce e în faţa ta, o să pierzi multe”. Filmul ne îndeamnă să vedem şi dincolo de realitatea imediată, să descoperim frumuseţea şi magia ascunse de noi.

Colateral, filmul abordează şi problema despăduririlor excesive, o ocazie bună să discutaţi cu copiii despre cum lăcomia tăietorilor de lemne afectează habitatul natural al animalelor. În plus, coloana sonoră e deosebită, mie mi-a plăcut foarte mult, nici nu ştiu la ce gen muzical s-o încadrez, un soi de country, cred. Acţiunea se petrece într-un orăşel de provincie tipic american, cândva pe la începutul anilor ’80 (nu  existau telefoane mobile şi oamenii încă se orientau cu harta şi busola).

În fond filmul este despre noţiunea de familie şi cum aceasta poate fi diferită pe parcursul vieţii noaste. Dacă mai întâi Pete are doi părinţi iubitori, rămas singur în pădure după accident, el este adoptat de dragonul Eliott. Descoperit întâmplător de o fetiţă, Pete este primit cu braţele deschise într-o altă familie formată dintr-o “ranger” (o doamnă pădurar) care nu crede decât ce vede cu ochii ei şi un tăietor de lemne văduv, cu o fetiţă de vârsta lui Pete. La asta se mai adaugă şi un bunic solitar în persoana lui Robert Redford care reuşeşte să fie fermecător şi la vârsta venerabilă pe care o are.

Filmul este un remake în stilul Disney al unui musical din 1977 şi este distribuit în România de CineForum. Îl puteţi vedea în cinematografe începând de azi, 19 august 2016. Noi l-am văzut în avanpremieră la invitaţia RanEvents, dar, pentru că Eliza mi-a spus că vrea să-l revadă, s-ar putea ca ea să mai meargă o dată săptămâna viitoare (asta dacă păcălesc pe careva să meargă cu ea 😀 ), mai ales că cei de la Cinema City au o tombolă unde poţi câştiga diverse premii şi am câştigat nişte bilete gratuite (la un bilet cumpărat, unul gratuit).

Şi ca să nu recunosc că am şi ceva de criticat: filmul are câteva scăpări de traducere. Una dintre cele mai flagrante: “mă duc la moară să vorbesc cu Gavin”, dar nu e vorba de nicio moară, e cât se poate de clar că e vorba de un joagăr. Şi mai sunt câteva astfel de scăpări pe parcursul filmului, dar dacă nu sunteţi atenţi la ele, probabil nu le veţi remarca. Nici dublajul nu prea m-a încântat, mai ales că unele nume sunt pronunţate de parcă cei care dublează rostesc pentru prima oară cuvinte în limba engleză. Dar nu mă băgaţi în seamă, serios, mergeţi la film, e fain 😀