Cum să aliniezi un text cu justify în articolele de blog

Cum să aliniezi un text cu justify în articolele de blog

Unele teme de wordpress nu oferă posibilitatea de a alinia cu “justify” articolele de pe blog direct din editorul de articole. În cazul blogurilor aflate pe host, se poate instala un plug-in însă pentru blogurile pe platforma free cel mai bine e să foloseşti nişte coduri pe care să le inserezi în varianta “text” a articolului. Un articol aliniat cu justify va arăta mult mai îngrijit şi mai frumos, decât un articol aliniat dreapta, de exemplu. Justify înseamnă că scrisul are peste tot aceeaşi dimensiune (şi în dreapta şi în stânga). Dacă vă uitaţi la print screen-ul de mai jos, veţi remarca spaţii rămase după ce se termină fiecare rând.

aliniere right

Pentru a scrie cu justify, aveţi în editorul de postări o opţiune care se cheamă Text, o găsiţi în dreapta sus: sunt două tab-uri – Visual şi Text.

justify1

Daţi click pe Text şi articolul vi se va deschide în cod html. Introduceţi la începutul şi la finalul fiecărui paragraf următoarele coduri: <p align=”justify”>  pentru început şi </p> pentru sfârşit. Nu lăsaţi spaţii libere între cod şi text şi nici în interior între = şi ghilimele, singurul spaţiu este între p şi align.

justify2

Vă întoarceţi înapoi în tabul de Visual şi veţi vedea că textul este acum aliniat cu justify. Nu uitaţi că trebuie să adăugaţi aceste coduri la începutul şi la finalul fiecărui paragraf pentru a vă asigura că tot textul este aliniat corespunzător. Acum articolul este “justified” la fel cum e articolul meu de faţă!

Acest tutorial este valabil pentru wordpress, dar cu siguranţă şi alte platforme de blogging au opţiuni similare.

Sucitorul multi-funcţii de la Tupperware

Sucitorul multi-funcţii de la Tupperware

Sinceră să fiu nu ştiu cum se cheamă exact pe româneşte, aşa i-am zis eu “sucitorul multi-funcţii”, dar în engleză se cheamă “adjustable rolling pin”. L-am primit anul acesta de ziua mea (şi nu e singurul produs Tupperware primit şi care îmi place foarte mult!) şi m-am bucurat de el cam cum s-a bucurat Eliza de amuleta Sofiei primită de Crăciun. Adică mult! 😀

DSCN9132

Aici făceam rulada de biscuiţi a Laurei Adamache

Mai jos puteţi vedea un filmuleţ detaliat despre cum funcţionează. Sinceră să fiu, eu nu-mi pot închipui cum de nu m-a dus niciodată capul să folosesc o sticlă cu apă îngheţată sau ceva similar ca să întind pârdalnicul de aluat fraged (cel cu unt, făină, apă/ou) care se foloseşte la tarte, fursecuri şi alte cele şi care e un aluat extrem de dificil pentru că trebuie să rămână rece în permanenţă, iar în bucătăria mea de patru metri pătraţi unde se adună căldura ca la balamuc, aşa ceva era pur şi simplu imposibil. Iată că nu mai e imposibil cu sucitorul care se umple cu apă şi se pune la congelator.

De la Tupperware mai am caserole, dintre care una pe i-am luat-o Elizei cadou de la Baby Expo înainte să înceapă grădiniţa (pentru sandviş) şi arată în continuare ca nouă dar, ce-i drept, am pus în ea doar sandviş împachetat în şerveţel şi foarte rar alimente gătite – deci nu ştiu cum se fac dacă puneţi în ele chestii cu sos sau care pătează. Mai am sticle de apă (una mică pentru Eliza şi două mari, de un litru) – îmi plac foarte mult pentru că au gura largă şi pot pune în ele felii de lămâie, de mere sau de castravete pentru a aromatiza apa. În plus, confirm ce se spune despre aceste sticle, că nu păstrează mirosuri: eu am făcut greşeala să pun în sticla de 1 litru nişte socată atunci când plecam într-o excursie. Nu m-a dus capul să mă gândesc că, din cauza fermentării, dopul sticlei nu va sta fixat şi socata va curge 😀 Aşa că am aruncat socata când m-am prins de şmecherie şi sticla a stat nespălată vreo două zile în portbagaj până am ajuns acasă. Am spălat-o normal, am lăsat-o la uscat şi mirosul de socată s-a dus. Nu ştiu dacă e valabil pentru toate mirosurile, unele nu se duc, cu orice ai spăla. Tot de la Tupperware mai am recipientul pentru brânzeturi (tot primit cadou de ziua mea). Îl folosesc doar ocazional când am brânză mai multă, pentru că e mare şi ocupă mult spaţiu în frigider. Însă nu e util doar pentru brânzeturi, merge la o mulţime de alte alimente.

În America termenul “tupperware” a devenit sinonim cu orice caserolă de plastic, cum e la noi cuvântul pampers pentru orice scutec sau xerox pentru orice aparat de copiat. Acolo produsele se folosesc pe scară largă şi nu sunt aşa exclusiviste cum sunt, deocamdată, în România. Sper să se impună pe piaţă şi la noi şi să devină mai accesibile, pentru că mi se par rezistente şi de bună calitate.

Voi aveţi produse de la Tupperware?

P.S. Produsele Tupperware se vând prin distribuitori (ca la Avon) – dacă aveţi nevoie de ceva, căutaţi un distribuitor pe site sau puteţi deveni chiar voi distribuitori. Eu acum am de unde cumpăra pentru că verişoara unei prietene s-a înscris la începutul verii la Tupperware şi de la ea mi-a luat prietena mea recipientul pentru brânzeturi :)

Chec – reţeta de bază

Sunt conştientă că e plin netul de reţete de chec şi probabil fiecare gospodărie are reţeta ei proprie, însă eu o s-o pun aici mai mult ca s-o am eu la îndemână şi să n-o mai sun pe prietena mea s-o întreb, pentru că mereu rătăcesc bucăţica de hârtie pe care notez. Cel mai recent l-am făcut acum sâmbătă pentru că m-a rugat Eliza, îi place foarte mult acest chec, mai ales la micul dejun alături de o cană cu lapte.

DSCN6216

Ingrediente: 9 ouă, 9 linguri de ulei (câte ouă, atâtea linguri de ulei), o cană şi jumătate de făină, o cană şi jumătate de zahăr (cantităţi egale de făină şi zahăr), esenţă de vanilie sau seminţele unei păstăi, 1 pliculeţ de praf de copt (7 grame), puţină cacao, un praf de sare.

Se porneşte cuptorul şi se setează la 190 de grade. Se separă ouăle. Gălbenuşurile se bat bine cu zahărul şi se adaugă în fir subţire uleiul până se încorporează bine. Făina se amestecă cu praful de copt şi se adaugă peste gălbenuşuri. Albuşurile se bat spumă cu un praf de sare şi se adaugă, treptat, în compoziţia de gălbenuşuri, omogenizându-se cu o lingură. De obicei, regula e să pui jumătate din compoziţia de albuşuri şi să amesteci uşor de sus în jos, ca să le încorporezi şi apoi să torni cealaltă jumătate şi să amesteci ceva mai viguros.

Compoziţia astfel rezultată se împarte în două tăvi de chec păstrând la final câteva linguri din ea. În restul de compoziţie se înglobează o lingură rasă de cacao. Compoziţia astfel rezultată se pune cu lingura în tavă şi, cu ajutorul unui băţ pentru frigărui, se amestecă uşor pentru a obţine un aspect marmorat. Recomand trecerea prin strecurătoare a pudrei de cacao pentru a nu se forma cocoloaşe.

Checul se coace aproximativ 40 de minute (verificaţi cu scobitoarea înainte să le scoateţi, cuptorul meu coace cam aiurea şi nu pot aproxima bine timpul de coacere).

Uneori obişnuiesc să îmbrac checul în ciocolată sau să adaug în el merişoare, pepite de ciocolată (chocolate chips), sau diverse nuci. Înainte de a-l băga la cuptor, puteţi presăra fulgi de migdale deasupra pentru un aspect mai elegant. Sau puteţi, pur şi simplu, să-l pudraţi cu zahăr vanilat.

 Această variantă de chec este foarte pufoasă şi eu o folosesc şi când fac cake pops pentru că ies foarte gustoase.

Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm

Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm

Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm este primul volum din seria Andilandi scrisă de Sânziana Popescu, serie care continuă cu Aventurile Gemenilor dincolo de Poiana Vie şi cu Drumul Anei prin Valea Plângerii. Puteţi descărca, în mod legal, volumul de aici. Eu am toate trei cărţile în format fizic, în continuare prefer cartea pe hârtie, deşi deţin ebook reader, pe care îl folosesc doar ocazional.

Am citit pentru prima oară cartea Sînzianei acum mulţi, mulţi ani, pe site-ul Liternet. Am rămas impresionată încă de atunci de felul în care autoarea inventaria, într-un singur volum, o mulţime de mituri şi figuri mitologice româneşti: iele, sînziene, zmei, strigoi, blajini, uriaşi, căpcâni, balauri, solomonari, Sfânta Vineri etc. Am citit totul atunci ca pe o poveste frumoasă, mi-a rămas în minte pentru că era ceva deosebit în peisajul literar românesc pentru copii, dar n-am intrat în profunzimea ei şi unele subtilităţi mi-au scăpat.

Recitind acum primul volum ca să pot continua firul cu celelalte două, o mulţime de implicaţii ale poveştii mi s-au dezvăluit într-o lumină nouă.

calatoria lui Vlad

Vlad este un copil de zece ani, trimis de părinţi la bunici, în satul Hoghiz din Ardeal, deoarece mama lui este însărcinată şi urmează să nască. Simţindu-se abandonat într-o casă fără electricitate (şi deci fără jocuri pe calculator), la marginea unei păduri despre care se spune că duce în Celălalt Tărâm, într-un sat unde copiii nu-l plac şi nu se joacă cu el şi singura distracţie o constituie poveştile lui Nea Vasile de la şezători, Vlad cade în capcana geloziei, temându-se că nu va mai fi iubit de către părinţi odată cu sosirea celui de-al doilea copil. Când părinţii ajung la Hoghiz, Vlad descoperă că are nu un singur frăţior, ci şi o surioară, mama sa dând naştere la gemeni. Deoarece este un copil “încercat”, Vlad ajunge să vadă fiinţe supranaturale, mai întâi pe strigoiul Iona şi apoi pe ursitoarele venite să menească gemenilor, pe care le urmăreşte şi cărora le cere o favoare. Ursitoarele îi spun că îi vor îndeplini orice dorinţă dacă duce pasărea măiastră, pe Andilandi, în siguranţă la Sînziene. Dorinţa cea mai mare a lui Vlad e să rămână acolo, alegând astfel (ca toţi copiii dinaintea lui) calea cea mai uşoară, şi anume să fugă de probleme în loc să le înfrunte.

Vlad acceptă provocarea de a fi “cărăuş” fără să ştie că pasărea este râvnită de mulţi locuitori ai Celuilalt Tărâm şi că drumul îi va fi înţesat de pericole. Ca în orice basm, apare şi personajul însoţitor, prietenul credincios al eroului, în cazul de faţă Calul Năzdrăvan. Ei pornesc la drum şi înfruntă nenumărate piedici puse la cale în special de “Doamne”, nişte zâne rele care vor pasărea ca să rămână veşnic tinere, dar se întâlneşte şi cu personaje pozitive care îl ajută să îşi schimbe optica asupra noii situaţii şi asupra vieţii în general.

Zmeii, căpcânii, rusalcele, balaurii, solomonarul reprezintă fiecare o altă faţă a răutăţii umane (dar şi a felului în care se comportă uneori copiii) şi, mi s-a părut mie, fac trimitere şi către şase dintre cele şapte păcate capitale: mândria (Doamnele care vor să fie mereu tinere şi frumoase), avariţia (zmeii şi balaurii obsedaţi de aur), invidia (strigoiul invidios pe oamenii vii), îmbuibarea, mânia, lenea (zmeii şi căpcânii). Vlad învaţă de la ei cum să nu se lase cuprins de aceste păcate care i-ar putea urâţi sufletul şi viaţa.

De la personajele pozitive, Vlad învaţă despre prietenie, despre bucuria de a împărţi, despre ce înseamnă să fii un frate bun, despre fericire (“nu ştii s-o apreciezi când o ai, dar întotdeauna îţi aminteşti cu plăcere de clipele în care ai avut-o”) dar, mai ales şi mai ales, despre iubire.

De la Blajini, Vlad află că “iubirea… nu poate fi nici mai multă, nici mai puţină! Ori e, ori nu-i. Iar atunci când este, fireşte că e de ajuns pentru toată lumea…. Când iubirea unui părinte pentru copiii lui există, ea e aceeaşi pentru fiecare dintre ei şi, desigur, suficientă pentru toţi“.

De la uriaşul Tata Moşu’ Vlad învaţă o lecţie foarte importantă: “Sunt clipe de mare cumpănă în viaţa unui om când acesta trebuie să învețe să ia singur o hotărâre. Să crezi însă că nimeni nu se gândește ori nu se roagă pentru binele tău, că nimănui nu-i pasă, apoi asta dragul moșului, iartă-mă că ți-o spun așa pe șleau, da’ nu-i lucru bun. Asemenea gânduri n-ar trebui să-şi găsească niciodată locul în mintea unui pui. Şi dacă, dintr-o pricină sau alta, aşa ceva se întâmplă totuşi, atunci puiul acela trebuie să înveţe cum să le alunge.”

Mama Uriaşă îl dojeneşte cu blândeţe pe Vlad: “Niciodată n-am înţeles de ce voi, oamenii mici, vă faceţi asemenea socoteli năstruşnice! De când vă naşteţi şi până muriţi cântăriţi întruna dacă sunteţi iubiţi ori ba. Şi cât de mult anume. (…) Cel mai nimerit ar fi să vă gândiţi dacă sunteţi voi în stare să iubiţi la rându-vă! Iubirea nu-i un târg, ci e cel mai de preţ dar pe care-l poţi face cuiva, fără să aştepţi nimic în schimb.”

Este greu de evaluat cărei categorii de vârstă i se adresează acest roman. Pe vremea mea, eu l-aş fi devorat oricând de la 9-10 ani în sus. Nu mai ştiu, însă, care este capacitatea de concentrare şi de înţelegere a copiilor din ziua de azi. Nu ştiu când sunt gata să citească o carte care să le ofere o provocare şi să nu le dea totul pe tavă, o carte care să le pună rotiţele minţii în mişcare, să le îmbogăţească vocabularul şi cunoştinţele despre superstiţiile, tradiţiile şi folclorul poporului român. Am citit recent două asemenea cărţi, pe aceasta şi încă una despre care vă voi vorbi altă dată. Două cărţi minunate, captivante, care prind între paginile lor câte ceva din chintesenţa poporului român. Din punctul meu de vedere, seria Andilandi bate oricând seria Harry Potter. Dar ce şanse are scriitoarea Sînziana Popescu în faţa marketingului agresiv făcut de o franciză ca Harry Potter? Ce şanse are sărmanul Vlad în faţa vrăjitorului de la Hogwarts? Rămâne de aflat, cred, dacă vom pune un copil să le citească în paralel pe cele două. Din punct de vedere lingvistic, este adevărat că Andilandi este o carte mai dificilă dar tot cred că nu ar trebui să pună probleme unui copil de 11-12 ani. Ca frumuseţe şi poveste, însă, este de neegalat!

Ce poţi face cu mileul de pe televizor

Dacă aţi reuşit să vă convingeţi mamele să dea jos de pe televizorul cu ecran plat mileurile croşetate de ele cu atâta efort, iată două idei prin care le puteţi refolosi, fără să le stricaţi, şi prin care le puteţi pune în valoarea frumuseţea. Mileurile lucrate de mamele şi bunicile noastre în tinereţe nu sunt ceva “urât”, chiar dacă am ajuns noi să facem glume pe seama lor. La vremea aceea, reprezentau un model de urmat în materie de decorat casele şi era o mândrie pentru ele să croşeteze modele cât mai complicate.

1. Tablou cu mileu. Un mileu mic şi subţire se înrămează pe un fundal contrastant. Eu am folosit aici un fundal negru, însă am văzut la o ceainărie în Bucureşti (Santhe Fitoceainărie) o mini expoziţie de mileuri pe fond roz şi mi-a plăcut foarte mult. De altfel, de acolo mi-a venit şi ideea.

DSCN8760

DSCN8702

2. Tricouri cu mileu, încadrate de panglică imprimată cu motive tradiţionale. Eu am “gândit” aceste tricouri pentru o colegă care văzuse la mine tricourile cu panglică tradiţională şi îşi dorea ceva similar.

tricouri1

tricou2

Mileurile mai crem/bej pot fi băgate la clor dacă le doriţi albe. După cum se vede în pozele de mai sus, unul dintre ele era bej, iar pe tricou apare alb. În afară de tricouri, mai puteţi aplica mileurile, în funcţie de dimensiuni, pe feţe de pernă, sacoşe şi genţi din pânză şi oricare altă piesă de îmbrăcăminte care se prestează la aşa ceva (rochii, fuste, sacouri etc). Puteţi şi să vopsiţi mileurile cu vopsea textilă şi veţi obţine multe combinaţii interesante cu care să scoateţi din anonimat un banal tricou sau o pernă decorativă pentru canapea. Dacă reuşesc s-o conving pe mama să îmi dea câteva mileuri, eu asta vreau să fac mai departe – feţe de pernă :)

7 ani de blog

Azi se împlinesc 7 ani de blog, în curând se vor împlini şi 7 ani de Eliza. Când spun “şapte”, parcă nu-mi vine să cred. Parcă mai ieri scriam, cu timiditate, prima postare, gravidă fiind în aproape 8 luni, neştiind ce amploare va lua acest blog în următorii ani. Iată că după 7 ani de muncă intensă, în care blogul a devenit aproape al doilea job al meu, rezultatele au început să se vadă. Şi cum trebuia să evoluez cumva, am mutat blogul pe un hosting şi am părăsit platforma free de la wordpress, lucru care n-a fost fără incidente şi care m-a descurajat, pe alocuri, dar peste care sper să trec cu brio. Din păcate, deşi am exportat o parte din lista de subscriberi/abonaţi de pe vechiul blog, se pare că nu am reuşit s-o import cum trebuie. Prin urmare, dacă vedeţi acest articol, o să vă rog să vă abonaţi din nou dacă doriţi să rămâneţi la curent cu noutăţile blogului. Pentru următorul an de existenţă am planuri mari şi mi-ar face mare plăcere să-mi fiţi alături.

De asemenea, blogul are acum şi o pagină de Facebook. Dacă suntem deja prieteni pe FB, o să vă rog să daţi like paginii pentru că voi restricţiona pagina mea personală doar pentru familie şi prieteni apropiaţi. Pe pagina blogului, însă, mă veţi putea urmări în continuare şi voi posta nu doar articole şi noutăţi legate de blog, ci şi multe alte lucruri interesante pe care le fac. Dacă veţi da click pe imaginea de mai jos (noul meu cover al paginii de Facebook făcut în întregime din Fimo de Coca), o să vă ducă direct pe pagina blogului.

DSCN9127

Vă mulţumesc tututor celor care îmi sunteţi acum alături – cititori vechi deveniţi prieteni, cititori noi pe care îi aştept în continuare în căsuţa mea virtuală, viitori cititori care abia descoperă blogul meu. Să ne auzim cu bine şi la împlinirea celor 8 ani şi, de ce nu, 20 sau chiar mai mulţi ani de blog!

Cartea de la Vama Veche

Nou apărută, în iulie 2015, Cartea de la Vama Veche e o duioasă rememorare a anilor de tinereţe a lui Cristian Pepino (autorul), cu veri petrecute la 2 Mai, Vama Veche şi Mamaia-sat, la gazdă sau la cort, cu beţiile, distracţiile (majoritatea destul de nevinovate) şi prieteniile de atunci. E o colecţie de anecdote simpatice şi naive în stilul Cişmigiu et comp de Grigore Băjenaru (una dintre cărţile favorite ale adolescenţei mele) pe care am citit-o cu mare drag şi cu oarecare nostalgie, deşi nu ştiu de ce, căci cu siguranţă acei ani nu sunt unii după care să fii nostalgic.

“De ce Cartea de la Vama Veche? Pentru că acolo am început-o. Şi pentru că titlul ăsta poate stârni interesul multora – pe care sper să nu-i dezamăgesc. Unii ar putea spune şi că e un titlu „mai comercial“ ca altele. Vama Veche este acum un mare „brand“, deşi nimeni nu pare de fapt să ştie ce reprezintă şi ce fel de marfă e. Pentru boşorogii de vârsta mea, este ceva iremediabil pierdut. Eheee… cum era pe vremuri Vama Veche… Cum să fie? Un loc părăsit, uitat de lume, la marginea societăţii, că de aceea mergeam acolo noi, tinerii de atunci, ca să ne simţim liberi. Cum fac şi tinerii de acum.” (citat din carte)

coperta Cartea de la Vama Veche

Descrierea cărţii e cât se poate de edificatoare: “Se născuseră în jurul lui 1950, astfel că la 18-20 de ani au prins scurta perioadă în care s-a trăit, în România comunistă, cu iluzia libertății. Erau fără îndoială snobi, dar tocmai de aceea admirau cultura. Citeau The Doors of Perception de Aldous Huxley sau cărțile lui Carlos Castaneda și voiau, cu ce aveau la îndemână, să trăiască experiențele pomenite acolo. Băieții purtau părul lung, blugi de la pachet, din Occident, pe care-i frecau la genunchi ca să se decoloreze, și cămăși imprimate discret cu flori. Uneori își desenau pe obraz „tatuaje“ cu carioca. Vara mergeau în gașcă, băieți și fete, la Doi Mai, socotit în anii ’60-’70 locul cel mai șic de pe litoral. Mai târziu s-au mutat la Vama Veche. Mulți dintre ei făceau nudism – o altă formă de libertate. Noaptea aprindeau câte un foc pe plajă și stăteau în grup până-n zori, bând și cântând muzică folk…”(sursa: site Humanitas)

În ciuda faptului că povesteşte despre regimul comunist, despre lipsuri şi despre diverse alte probleme ale epocii, cartea este, în esenţă, una optimistă şi amuzantă, o carte perfectă de vacanţă. Păcat de ultima poveste, cam strică farmecul cărţii, deşi probabil e un soi de metaforă pentru faptul că “vama nu mai e ce a fost”. Dacă iei în considerare faptul că volumul lui Pepino conţine multe referinţe culinare interesante (găsiţi referinţe la gătitul midiilor, al rapanelor, despre peşte şi supa de ciulini de baltă), detalii despre istoria acestor sate şi foste vestigii arheologice acum dispărute, despre stilul de viaţă al etniilor care locuiau în acele zone (2 Mai de ex era sat lipovenesc, iar Vama Veche sat de găgăuzi), precum şi referinţe la mulţi actori, scriitori, pictori şi alţi oameni de cultură ai acelor vremuri (începând cam cu 1965), putem considera această carte un adevărat tratat de istorie a turismului neoficial al tineretului intelectual din acele vremuri.

O degustare în roz

Acum câteva zile am primit o invitaţie de a participa la o degustare de vinuri rose şi gelato roz în cadrul unei plimbări prin Bucureşti cu London Bus. Evenimentul părea ceva atât de chic şi de “Sex and the City” like, că m-am întrebat serios dacă să mă duc sau nu, mai ales că ţinutele extravagante şi pantofii cu toc nu sunt tocmai ceva care să mă reprezinte. Însă pentru că vinul rose e o febleţe mai veche de-a mea şi se anunţa îngheţată delicioasă lângă el, am zis că n-ar strica să încerc. Am luat-o pe Miha, ne-am pus rochii în nuanţe de roz (am respectat codul de ţinută, desigur) şi am pornit spre Ateneu, de unde urma să ne preia London Bus pentru plimbare.

Evenimentul în sine a fost peste aşteptări. În loc de atmosferă „Sex and the City”, am dat peste o atmosferă „Friends”: oameni cumsecade, fete simpatice îmbrăcate confortabil, glume cu şi despre îngheţată, un somelier şarmant şi glumeţ care a întreţinut atmosfera (Sergiu Nedelea), un pasionat de gelato (Jurgen Reich de la Gelato Mio), totul într-un cadru intim în double-deckerul vintage London Bus.

11873470_1466494640344023_6317016998678561814_n

Am degustat două tipuri de vin, unul alb, Caloian Cabernet Sauvignon Alb, ocazie cu care am aflat că se face vin alb şi din struguri roşii (mustuiala nu este expusă la pieliţa roşie a strugurelui) şi un Caloian Rose, ambele de la Crama Oprişor. Am aflat şi istoria acestor vinuri în România, precum şi faptul că ele vin din “Oltenia profundă” cu tradiţii vechi de secole care se mai păstrează şi azi, pe alocuri. De altfel, vinurile de la Crama Oprişor au denumiri care duc cu gândul la vechi obiceiuri şi mituri româneşti: Măiastru, Caloian, Rusalcă Albă, Drăgaică Roşie. Interesant (şi un pic ironic, având în vedere că ne cam văicărim că vin străinii şi ne cumpără ţara, dar nu facem nimic s-o valorificăm noi) este faptul că a fost nevoie să vină nemţii de la Reh-Kendermann pentru a planta 250 de hectare de vie în zona Mehedinţi şi pentru a pune bazele vinurilor din gama Crama Oprişor. După ce iniţial veniseră doar să cumpere vin, să-l îmbutelieze la ei, au recunoscut potenţialul viticol al zonei şi au rămas să facă mai mult de atât, lucru pe care nu pot decât să-l apreciez.

11915110_1466495627010591_4586655337767475664_n

Vinul alb mi-a plăcut foarte mult. Deşi era sec (şi, în general prefer vinurile demidulci), avea o aromă foarte plăcută şi nu-ţi agresa toate papilele gustative. Vinul rose, în schimb, nu a fost pe placul meu, poate şi pentru că l-am băut imediat după îngheţată şi, aşa cum ne-a spus şi domnul Nedelea, deşi în seara aceea am încercat un exerciţiu îndrăzneţ de a combina vinul cu îngheţata, în general, pentru a savura cu adevărat un vin, trebuie să-l “asortăm” la mâncarea potrivită. De altfel, am avut ocazia să stau de vorbă cu domnul Nedelea şi să-i cer în particular câteva sfaturi şi am de gând să le urmez ad litteram :) Mi-a plăcut enorm personalitatea şi prestaţia de somelier a acestui domn, iar trimiterile la Păstorel Teodoreanu m-au uns pe suflet!

Vă spuneam că am degustat şi gelato, un termen italienesc pentru “îngheţată” – domnul Jurgen Reich ne-a povestit că preferă termenul de gelato deoarece te duce cu gândul la un produs artizanal, pe când termenul “îngheţată” semnifică un produs industrial. Gelato-ul de Gelato Mio este natural, cu ingrediente proaspete şi conţine un singur stabilizator, extras din roşcove. Mi-a plăcut foarte mult cel de vanilie de Madagascar şi cel de fistic de Sicilia – este prima îngheţată de “fistic” care are gust a fistic, şi nu a ceva verde :) Am gustat şi variantele de ciocolată şi de zmeură, dar rămân tot la vechea mea pasiunea, îngheţata de vanilie. În afară de gelateria din Centrul Vechi, mai puteţi testa aromele de la Gelato Mio şi acasă deoarece au un serviciu de livrare pe bază de comandă unică sau abonament :) Găsiţi toate detaliile la ei pe site.
11866291_1466496820343805_5232024276564284601_n

A fost o seară minunată şi mă bucur că am mers, chiar dacă vremea nu prea a ţinut cu noi şi ar fi mers mai degrabă o degustare de vin fiert cu scorţişoară şi turtă dulce în loc de îngheţată :) Noi, însă, ne-am simţit bine şi sper că nu va fi singurul eveniment de acest gen! Abia încep să descopăr plăcerea de a bea un vin bun! :)

Colecţia Micii filozofi de la Didactica

Această colecţie a fost lansată de către editura Didactica la târgul de carte Bookfest şi a beneficiat de participarea a doi psihologi/psihoterapeuţi (Mirela Horumba şi Laura Ciocoiu) şi a Anei Nicolescu (Mămica Urbană). Mi-a părut foarte rău că n-am putut fi acolo s-o susţin pe Ana, care a vorbit despre discuţiile spirituale cu copiii şi despre faptul că e bine să ne auto-cunoaştem, însă mi-am promis că voi căuta şi voi citi cărţile ca să văd ce abordare au.

Acum că le am în mână, mi se par nişte resurse extrem de preţioase. Ele sunt, în sine, destul de greu de descris, deşi la prima vedere par povestioare simple, despre un copil, Fil, şi jucăria sa, Zof şi despre felul în care aceştia încearcă să găsească răspunsurile potrivite la patru mari întrebări existenţiale, după care sunt intitulate şi cele patru volume: Spune-mi, mami, eu de ce exist? De ce merg la şcoală? Spune-mi, tati, de ce mă iubeşti? De ce nu pot face ce-mi place?

colectia micii filozofi

Intrând, însă, în profunzimea lor, descoperim o serie de răspunsuri mai mici care formează, în cele din urmă răspunsul cel mare. De exemplu, în cartea Spune-mi, tati, de ce mă iubeşti? aflăm că dragostea este necondiţionată, că părinţii îşi iubesc copiii chiar şi atunci când îi deranjează de la ceva, că jucăria îşi iubeşte stăpânul chiar şi atunci când nu are grijă de ea şi o aruncă pe jos, că prietenii se iubesc chiar şi atunci când se mai ceartă, că eşti iubit şi dacă nu eşti frumos sau colegii îţi spun că eşti “cam grăsun”, că cineva te iubeşte chiar şi atunci când îţi place să fii singur, că eşti demn de iubire chiar dacă mai sunt o mulţime de lucruri pe care nu le ştii etc. Întors acasă, după ce explorează lumea din jurul lui şi întreabă obiectele şi fiinţele pentru ce anume sunt ele iubite, tatăl lui Fil, care iniţial îi răspunsese simplu “te iubesc pentru că te iubesc, ce întrebare e asta?” îi spune că s-a gândit şi a găsit un răspuns: “Te iubesc pentru că eşti fiul meu!” Iată, aşadar, cum cel mai simplu răspuns din lume este chiar răspunsul perfect. Dar asta numai după ce Fil întreprinde o scurtă călătorie iniţiatică în realitatea familiară în urma căreia se convinge că orice fiinţă este demnă de iubire, chiar dacă nu este perfectă sau înzestrată cu nişte calităţi uluitoare.

Tati

În celelalte trei cărţi, joaca de-a întrebatul şi răspunsul a lui Fil continuă cu alte trei întrebări care ajung să preocupe, la un moment dat aproape orice copil. El află că există pentru că părinţii săi şi-au dorit foarte mult un bebe pe care să-l iubească, află că merge la şcoală pentru a învăţa să pună întrebări şi să caute răspunsuri (magnific răspuns din partea învăţătoarei) şi află că nu poate face ce-i place pentru că sunt multe lucruri pe care nu le înţelege şi are nevoie de părinţi să-l apere de pericole. Fiecare carte se prezintă sub forma unor dialoguri între Fil şi obiectele/fiinţele din mediul înconjurător, cărora Fil le adresează aceeaşi întrebare. Cum primeşte de fiecare dată un răspuns aparent nesatisfăcător, jucăria lui, Zof, intervine cu o explicaţie, pentru a-l linişti şi a-l convinge să întrebe mai departe. Un exemplu de asemenea dialog:

“- Spune-mi, scaunule, de ce vii tu la şcoală?
Scaunul îi răspunde şoptit:
– Pentru ca tu să te aşezi liniştit şi să îţi asculţi învăţătoarea. Exact ca mine!
– Da, dar mie îmi place şi să vorbesc, spune Fil, nu numai să ascult!
Zof îi şopteşte la ureche:- Turlututum! Dar îţi place şi să asculţi răspunsurile celor cărora le pui întrebări. Mai bine întreabă-le pe creioanele astea ce părere au.
Fil se apropie de măsuţa pe care se aflau mai multe hârtii şi un pahar plin cu creioane.
– Spuneţi-mi, creioanelor, de ce veniţi voi la şcoală?
– Ca să colorăm. Asta este treaba noastră! Haideţi la muncă!
Fil îşi încrucişează braţele şi exclamă:
– Dar mie îmi place să nu fac nimic!
Zof îl trage de mânecă:
– Hmm, când nu ai nimic de făcut, îmi spui că te plictiseşti. Să încercăm să întrebăm pe altcineva. Ce bine, acum este recreaţie!”

În trei dintre cărţi, Zof, alter-ego-ul băiatului (cărţile fiind practic nişte metafore pentru faptul că băiatul îşi pune întrebări la care îşi răspunde singur şi pentru care/contra cărora îşi aduce argumente) are câte o expresie repetitivă: “turlututum”, “saperlipopeton”, “taratatam”, care va transforma experienţa lecturii într-una haioasă, de exersat “răsucelile de limbă”, iar în Spune-mi, mami, eu de ce exist?, repetă “copil drăguţ şi isteţ” ca o încurajare repetată a spiritului iscoditor al băiatului.

mami1

Atenţie: cartea De ce nu pot face ce-mi place? conţine cuvintele “nesuferit” şi “prostuţ” (adresate unor obiecte). Ştiu că sunt părinţi foarte sensibili cu aceste cuvinte, aşa că am zis că ar fi mai bine să vă avertizez.

În luna august aceste cărţi au o reducere de 30% pe site-ul editurii (http://edituradph.ro/62-colectia-micii-filozofi-) ele putând fi achiziţionate la numai 15,4 lei fiecare. Nu ştiu voi, dar eu sunt o adevărată fană a publicaţiilor scoase de DPH în ultimii ani. Avem colecţia de cărţi cu fetiţe din alte ţări, mai multe titluri din colecţia Sunt imbatabil (de care o să vă povestesc în curând) şi am mai pus ochii pe Oul care zboară (o carte inspirată din copilăria lui Constantin Brâncuşi) şi pe trei cărţi din colecţia Cărţi cu poveşti şi DVD. Sper să reuşesc curând să ne îmbogăţim colecţia, dar cel mai probabil unele vor trebui să aştepte până la Gaudeamus :) Asta dacă nu fac o “magie” pentru ziua Elizei, mai întâi, şi le trec pe lista de cadouri “de adus”, mai ales că vreau să limitez drastic numărul de jucării primite anul acesta.

Suntem bine. Voi?

Acum ceva vreme, la concertul de la Sala Palatului, Gaşca Zurli a lansat un cântec nou care a făcut să curgă multe lacrimi pe obrajii părinţilor.

Eu n-am plâns, doar am strâns-o tare pe Eliza în braţe şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că noi suntem bine. Deşi muncesc ca nebuna, 12 ore pe zi, noi avem pupici de noapte bună şi de trezit dimineaţa, avem timp de drăgălit şi de vorbit, avem povestea obligatorie de citit înainte de culcare şi “pupiceala” dinainte de a se da stingerea. Uneori îi spun: ce-o să mă fac eu când o să fii mare şi n-o să mă mai laşi să te pupicesc aşa? Se întristează şi îmi spune: hai să nu vorbim despre asta. Da, mai bine să nu vorbim pentru că nu-mi pot imagina o adolescentă distantă care trânteşte uşa şi nu mă mai lasă să-i miros tâmplele şi să-i spun că, pentru mine, e cel mai frumos copil din lume. O vreau cu capul în poala mea, povestindu-mi frământările ei. Dar cine ştie cum va fi? Nici măcar eu, şi sunt mama ei.

Avem timp doar pentru noi şi zile furate împreună. Petrecem timp împreună. Ba chiar o vreme am exagerat cu timpul “de calitate” împreună – voiam să ieşim, să mergem, să facem una-alta până când Eliza mi-a zis: auzi, mami, putem să mai stăm şi noi pe acasă în week-enduri? Aşa că stăm. Mă educ. Mă calmez, mă liniştesc. Sunt Elsa. Am învăţat să “let it go” :) Nu mă mai încrâncenez pentru nimic. Las lucrurile să curgă firesc. Facem ce vrea ea. O duc dimineaţa la şcoală şi îi urez o zi bună. Pe scări, se întoarce, şovăind o clipă şi spune: şi ţie, mami! Dacă uit eu să-i spun, îmi spune ea: “o zi frumoasă, mami!” În momentele importante, sunt acolo. În prima zi de şcoală, în ultima zi de şcoală, de 1 iunie, de ziua ei, când se simte rău, când o necăjesc copiii din parc, oricând are nevoie de mine. Oricât muncesc, sunt acolo şi ştiu că aşa va fi mereu. Nimeni nu ne va putea fura timpul acesta, oricât de puţin este el.

DSCN6405

Uneori nu-mi dau seama când au trecut anii şi a crescut şi realizez că viaţa alături de un copil de aproape şapte ani e complet diferită. Mai odihnitoare, mai relaxată, mai calmă, dar şi mai aventuroasă. Copilul mare te face să-ţi depăşeşti limitele chiar şi atunci când ai în tine frici înrădăcinate din propria ta copilărie. Un copil te educă şi el pe tine, nu doar tu pe el, şi cu atât mai mult un copil mare, cu propriile opinii asupra vieţii.

Am supravieţuit şi primei noastre despărţiri mai lungi – Eliza a fost plecată la ţară aproape o lună, unde s-a distrat nemaipomenit şi unde presimt că îşi va petrece verile de acum încolo. S-a întors cu doi centimetri mai înaltă, cu vreo două kilograme în plus, cu vreo câteva regionalisme în vocabular şi cu concluzia că oricum ai da-o, nu e bine: “atunci când sunt acolo mi-e dor de tine şi când sunt aici mi-e dor de bunici şi de Mădă”. (verişoara ei)

Vara trece, se apropie din nou şcoala. Eliza e cam speriată de clasa întâi, nu ştiu de ce, are obsesia ca nu va suficient de bună la matematică. I-am spus de nu ştiu câte ori că se duce la şcoală să înveţe şi că nu trebuie să fie bună la toate, să fie bună la ce-i place, dar ea tot insistă pe tema cu matematica şi cu notele şi aşa mai departe. Nici nu ştiu de unde ştie de note, pentru că eu n-am discutat cu ea despre performanţele şcolare (nu mă interesează câtuşi de puţin să fie premiantă).

Însă per total suntem bine. Voi?

Notă: în text aveţi patru linkuri spre alte articole scrise de mine despre relaţia mea cu Eliza pe site-ul intihna.ro. Dacă vă face plăcere, le puteţi citi când aveţi puţin timp liber.