Drum bun, tată!

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a zis, la telefon. Plecasem cu Eliza de la Iaşi şi eram în tren. M-a sunat să vadă cum e călătoria şi mi-a zis la final “drum bun, tată”, aşa cum zicea el. Fix o săptămână mai târziu, a venit rândul meu să-i spun “drum bun, tată!”, mult prea devreme şi prea nedrept.

12632838_10153382428182616_1913966666_o

La nunta surorii mele în 2012

“Nu-mi vine să cred”. Asta a fost expresia pe care am auzit-o cel mai des când am anunţat oamenii sau când au venit la capelă sau în zilele de după. Nu-mi vine nici mie să cred. Încă nu-mi vine. Tata era genul de om care părea nemuritor. Nu s-a văitat niciodată de nimic şi a fost mereu glumeţ şi cu zâmbetul pe buze, chiar şi după ce a trecut dincolo. Primul lucru pe care îl ziceau oamenii când îl vedeau aşa cum nu credeau că îl vor vedea vreodată era: “parcă zâmbeşte”. Şi într-adevăr aşa a fost. Un om iubit, respectat şi apreciat de mulţi, tata a strâns un puhoi de lume în jurul lui şi, din păcate, nu la petrecerea de pensionare pe care ar fi meritat-o cu vârf şi îndesat după 40 de ani de muncă grea, ci ca să-l conducă pe ultimul drum. După 40 de ani în care a fost aproape mereu plecat, a dormit numai în paturi străine, în condiţii insalubre, pe un salariu de mizerie (tata a avut în jur de 900 de lei salariu în ultimii ani) când în sfârşit i-a venit şi lui rândul la pensie, în loc să se ducă la pescuit, aşa cum visa, şi să o aştepte pe Eliza la vară cu o pisică, aşa cum îi promisese, s-a dus de tot, să ducă pisici şi papagali surorii mele din cer.

Tatăl meu era tatăl tuturor. Când unchiul meu (fratele mai mic al mamei mele) a intrat în casă duminică dimineaţa, după un drum lung de mii de kilometri, a spus, plângând: “El a fost călăuza mea în viaţă.” Nu-l mai văzuse pe tata de vreo trei ani, şi asta tot din cauza serviciului tatei. Mătuşa mea (sora mai mică a mamei) a spus: Pe Costel (soţul ei, rămas şi el fără tată de mic), el l-a făcut gospodar.” Tata i-a învăţat pe toţi tot ce a ştiut şi a putut. Îşi dorea să se pensioneze şi să meargă la ţară des să crească porumbei şi iepuri, să bea vin din via căruia tot el i-a pus bazele, să hrănească puii alături de Eliza aşa cum făcea când era mică, să îndoape toate animalele din curte, să se bucure mai mult de nepoţii prezenţi şi de cei viitori. Tata era TATA. Îmi aduc aminte că eram odată, mai demult, la o cârciumă din cartier şi a venit un puşti mai mare şi i-a cerut un foc. I-a zis: “tată, dă şi mie un foc.” Am rămas surprinsă că îndrăznea să-i zică aşa, dar tata a zis: “ei, aşa îmi zic ei”. Erau nişte necunoscuţi, practic, tineret din cartierul mai dubios de case care se întindea în spatele blocului. Se ştiau doar fugitiv de la cârciuma unde se oprea tata la o bere înainte să vină acasă.

Tata a fost un om extraordinar de demn. Nu ştiu dacă i-ar fi plăcut să îl plângem aşa cum o facem acum, dar nu găsim în noi puterea să n-o facem. Era un om discret, care nu s-a băgat niciodată în viaţa nimănui, nici măcar într-a noastră. Mie şi surorii mele ne-a respectat mereu alegerile în materie de carieră sau viaţă personală şi chiar dacă n-a fost de acord cu unele lucruri, le-a păstrat pentru el. Greu aflam care e părerea lui reală despre ceva anume, pentru că păstra mereu o atitudine civilizată. Nu era omul conflictelor şi, la fel ca şi mama, orice îi spuneai, rămânea la el. Niciodată ai mei nu au fost genul de oameni care să plimbe vorba şi probabil asta i-a şi făcut atât de respectaţi. A avut o relaţie deosebită cu mama, pentru că ea a fost mereu un om cu foarte mult tact iar tata un om care nu ţinea supărarea. Pe noi, copiii, nu-mi aduc aminte să ne fi certat prea rău vreodată (de bătut nici vorbă). Mai făceam prostii dar întotdeauna preferam să-i spunem lui primul, era mai înţelegător. Când venea din deplasări, mereu ne aducea câte ceva dulce şi ne dădea câte un bănuţ pentru economiile noastre. Era mândru de noi şi cred că se mai lăuda uneori, pentru că la priveghi, toţi colegii lui veneau şi întrebau de noi sau de Eliza. Ne cunoşteau toţi. Firma la care a lucrat tata până în ultimul moment a fost cândva ca o mare familie. Cunoşteam toţi muncitorii şi toţi şoferii şi ne jucam în curtea şantierului, căutând comori. Aşa cum s-a întâmplat cu multe întreprinderi după 90 şi mai târziu, capitalismul excesiv a dus la destrămarea acestei familii şi la batjocorirea membrilor rămaşi în urmă. Tata a fost printre cei care n-au putut să mai sară din barcă. Nu vreau să caut vinovaţi acum, dar sunt sigură că stresul şi oboseala de la serviciu au contribuit în cea mai mare măsură la stingerea lui.

Tata n-a fost un om prea religios, însă a dus o viaţă conformă cu toate normele creştine care propovăduiesc iubirea faţă de aproapele. Iubea mult copiii şi prin toate satele sărace prin care a fost, le-a dus dulciuri, alimente şi jucării. Cum ajungea maşina lui în sat, cum se strângeau copiii în jurul lui. A fost un om bun, iubitor de oameni şi de viaţă, care a încercat să trăiască în aşa fel încât să nu mânie pe nimeni, nici pe cei din jur, nici pe Dumnezeu, atât cât a putut el. Mi-e greu să spun “Dumnezeu să-l ierte!”, deşi sunt conştientă că a avut şi el păcatele lui. Dar mai degrabă spun în sinea mea “Dumnezeu să-l odihnească!” De odihnă are acum cea mai mare nevoie.

Prima oară când mi-a spus că mă iubeşte, cu cuvintele astea, a fost când l-am sunat să-l anunţ că divorţez. Mi-a spus: “ştii că te iubim şi suntem alături de tine.” Spre deosebire de alte persoane, tata mi-a acceptat decizia fără prea multe justificări (de fapt, cred că doar m-a întrebat direct dacă mă bătea fostul soţ, ceea ce nu era cazul) şi nu a încercat niciodată să mă facă să mă răzgândesc. Atât cât a putut el, m-a susţinut în toate alegerile şi mă bucur nespus că a fost alături de mine anul trecut, când mi-am refăcut viaţa în cel mai firesc mod. Aş fi vrut să mai stea, să vadă cât de bine îmi e (sau îmi era, mai degrabă) în acest punct al vieţii mele. Mi-aş fi dorit să comunicăm mai mult, să-i povestesc mai multe, să mă întrebe mai multe, dar nu era omul cuvintelor, nici măcar cu mama, şi asta ne-a afectat oarecum relaţia. Din păcate, şi eu l-am moştenit în ceea ce priveşte comunicarea cu cei dragi. Am şi acelaşi temperament şi aceeaşi viziune asupra vieţii. Mă trezesc uneori rostind aceleaşi cuvinte pe care le rostea el. De la el am moştenit şi demnitatea şi respectul pentru muncă.

Tatăl meu a dus o viaţă echilibrată. Nu a mâncat niciodată în exces, nici carne, nici făinoase, nici alte chestii dăunătoare, nu mânca gras, nu mânca dulce, consuma multe legume, fructe şi brânzeturi, nu bea mult (poate doar la sărbători să-şi mai fi făcut de cap, în rest meseria îl împiedica să se apropie de alcool prea mult), făcea multă mişcare datorită serviciului său. Mă simt acum teribil de frustrată că alţii beau de sting, trăiesc de pe o zi pe alta, îşi bat joc de ei şi încă trăiesc la vârste înaintate. Şi tata s-a dus la 61 de ani când abia putea şi el să înceapă să trăiască. Am identificat în sinea mea mai multe etape ale durerii: durerea ascuţită şi şocul de început, calmul intermediar când trebuie să faci tot ce trebuie făcut pentru înmormântare şi parcă îţi dă Dumnezeu putere, râsu-plânsu de după când începi să-ţi aminteşti tot felul de lucruri, căderea psihică după ce te-ai ţinut tare atâta timp şi apoi furia. Abia după ce îţi consumi toată furia, vine şi acceptarea. Eu nu am ajuns acolo încă. Mă zbat ca o bilă într-o cutie între primele etape şi mă opresc tot la furie. E o furie care mă gâtuie, care mă face să mă întreb la ce bun totul. La ce bun toată alergătura, toată munca, la ce bun să-ţi iei un apartament în rate la care să plăteşti 30 de ani şi să nu te bucuri de el, la ce bun toate lucrurile pe care le aduni, la ce bun toată zbaterea asta dacă într-o zi îţi iei rămas bun de la copii şi de la nepoţi şi te duci la spital şi nu se mai întorc acasă decât hainele tale într-o pungă?

Când m-am întors la Bucureşti, am petrecut ore întregi căutând obsesiv poze şi filmuleţe cu el, ca să-i mai aud vocea. Mi se părea că nu sunt destule, că am făcut mereu poze cu bunica (mama mamei), gândindu-mă că poate data viitoare când mă voi mai duce la Iaşi, ea nu va mai fi (sărmana de ea, îl iubea pe tata ca pe un fiu şi când a auzit, primul lucru pe care l-a spus a fost: “trebuia să fi murit eu”). Am găsit dosare întregi cu poze de la reuniuni de familie de care uitasem. Mi-am adus aminte o mulţime de detalii, am retrăit o mulţime de momente pe care le ştersesem din cap. Am plâns mult. Aveam impresia că oriunde mă uit în jurul meu sunt numai taţi. Nu mai suportam să mă uit nici la televizor. Mi-am pierdut motivaţia de a face un lucru sau un altul. N-am recuperat-o încă. Sunt într-un soi de transă şi încă refuz să cred că e adevărat. Mă gândesc cum ar fi să mă mut înapoi la Iaşi să am grijă de mama şi cum să fac să-i menţin amintirea mereu vie. Unul dintre cele două lucruri e imposibil de realizat şi încă nu ştiu care dintre ele.

Eu şi tata în 2015, ultimele poze făcute împreună

Eu şi tata în 2015, ultimele poze făcute împreună

Am un văr, nu cu mult mai mare decât mine. Când vorbeşte, seamănă enorm cu tata. Are aceleaşi ticuri verbale, gesticulează la fel, e la fel de hâtru, face aceleaşi glume, foloseşte aceleaşi expresii. Dintre toţi verii mei, el a împrumutat cel mai mult din ramura “frunzeştilor”. Deşi am un nod în piept de fiecare dată când vorbeşte, presimt că o să ne vedem mult mai des de acum înainte. Îmi place să-l aud vorbind. Mă bucur că tata a apucat să mai bea un ultim pahar cu el cu scurt timp înainte să plece dintre noi şi să-i cunoască băieţelul. Nu ştiu cum s-a întâmplat dar parcă toate lucrurile s-au aranjat aşa cum trebuiau înainte să se ducă. S-a văzut cu cine a vrut să se vadă, şi-a luat la revedere de la colegi, le-a dăruit amintiri de la el (mama povestea cum i-a dăruit unui maistru din şantier nişte mănuşi de piele şi i-a spus “ia-le, să le ai amintire de la mine”), şi-a adus sculele de pescuit acasă, a mai petrecut timp cu noi de sărbători şi a vorbit la telefon cu toţi cei dragi.

M-am întors de la Iaşi cu două riduri adânci între sprâncene, cu conştienţa acută a morţii şi cu teama de sunetul telefonului. Cu noi cuvinte în vocabular. Ştiu ce-s alea poduri, stâlpi, toiag, apaos, ştiu cât costă o coroană funerară din flori artificiale şi cât e una din flori naturale, care flori rezistă la ger şi care nu, cum se aprinde tămâia pentru tămâiat mormântul, care e cea mai bună firmă de funerare din Iaşi, cât costă o înmormântare şi cât se dă la preot şi la clopotar, ce privelişte are tata de la locul lui din cimitir, cât mai e până la 40 de zile şi cât de frumoasă e cuvertura shabby chic pe care mi-a dat-o mama de pomană de sufletul lui tata. Şi plâng. Plâng mult. Acasă, pe stradă, în maşină, la serviciu. Şi peste toate astea, peste durerea de a-i alege sicriul şi de a-i cumpăra haine pentru ultimul drum, de a scrie etichete pentru pomeni şi de a-i mânca din colivă, peste durerea de a o vedea pe mama neconsolată, peste golul care va fi mereu prezent în vieţile noastre, la masa noastră, în pozele noastre, în sufletele noastre, cel mai greu, cel mai cumplit lucru din lume pentru mine, lucrul pentru care nicio carte şi niciun psiholog şi nicio conferinţă din lume nu te pot pregăti, a fost să rostesc aceste cuvinte în faţa copilului meu: “A murit bunelu, Eliza.”

Ca să fiu sinceră, nu ştiu de ce am scris acest articol. În general, nu-mi place să împărtăşesc prea mult din viaţa mea personală pe blog şi rareori mă simt aşa de depăşită de ceea ce simt încât să vreau să scriu ceva. Poate a fost şi faptul că mi-am dat seama că am povestit de multe ori pe blog de mama, de bunica, de mătuşa, de Eliza, dar de el nu prea am povestit nimic. A fost un om care a trăit şi a murit discret, influenţând din umbră vieţile multor oameni şi cred că am simţit că trebuie să-i scriu un epitaf ceva mai altfel. O vreme voi lipsi de pe blog, din motive lesne de înţeles. Momentan, nu mai găsesc motivaţia să continui, dar promit că voi încerca să o recuperez. Dacă vreţi, îmi puteţi scrie aici sau pe email dar nu promit că vă voi răspunde.

Cremă de whisky (irish cream) făcută în casă

Anul trecut am văzut la o emisiune tv o reţetă de cremă de whisky făcută în casă şi am tot vrut să o fac dar nu am avut un whisky de calitate şi, evident, nu aveam chef să dau banii mai ales că, de banii ăia, mi-aş fi luat o sticlă de Bailey şi terminam povestea 😀 Întâmplarea a făcut, însă, să primim cadou în casă o sticlă de whisky foarte bun, aşa că am păstrat 250 de ml special pentru reţeta asta. Este cea mai bună cremă de whisky pe care am băut-o vreodată, nici nu se compară cu Baileys, este infinit mai bun.

?

Ingrediente: o cutie de lapte condensat îndulcit, 200 de ml de smântână dulce pentru frişcă (nebătută), 1 linguriţă de ness, 1 linguriţă rasă de cacao, un extract de vanilie de bună calitate (în niciun caz esenţa care se găseşte la noi în comerţ) sau seminţele unei păstăi de vanilie.

Mod de preparare: toate ingredientele se pun într-un vas înalt şi se amestecă cu blenderul cu piciorul (sau cu mixerul). Şi gata :) Se păstrează la frigider timp de două săptămâni (teoretic), deşi practic cred că ţine şi mai mult, dacă rezistă atât la voi în casă. Dacă îl vreţi mai puţin tare, folosiţi doar 200 ml de whiskey sau chiar mai puţin.

Poza din articol e singura pe care o am, nu a mai rămas destul să fac poze artistice, e o poză pe care i-am trimis-o Mihaelei pe whatsapp ca s-o întreb dacă nu vrea şi ea o sticluţă. Noi l-am savurat de sărbători şi a fost foarte apreciat.

Cadouri primite de Crăciun 2015

M-am gândit să fac un articol scurt în care să enumăr cadourile primite de Eliza de Crăciun, pentru că majoritatea sunt jucării sau jocuri văzute pe la reclame și poate veți fi tentați să le cumpărați în caz că le cer copii voștri cu vreo ocazie viitoare. Pe listă a avut aşa:

12307351_1261589737200304_8692350169239715925_o

Maşina de cusut Sew Cool e simpatică, dar nu coase efectiv. Veţi putea lucra doar cu seturile incluse (deşi se găsesc şi separat). Acele maşinii îmbină cumva firele celor două ţesături, “cusătură” destul de rezistentă la final, eu am tras de una s-o desfac pentru că era cusută greşit şi m-am chinuit puţin. Are incluse bucăţi de ţesături, tipare, accesorii. Elizei îi place foarte mult, aş recomanda-o pentru 7-10 ani, deşi la 10 ani probabil că o fetiţă ştie deja să coasă cu acul. Probabil că a fost luată de la Noriel (nu am luat-o eu).

DSCN5537

Maia cu tabletă e singura chestie de pe listă pe care nu a primit-o. Detest păpuşile alea Maia cu…, mi se par o risipă de bani.

Costum de sirenă – nu a primit, efectiv, un costum de sirenă, ci o rochiţă de Ariel, cam strâmtă şi de o calitate proastă. S-a rupt înainte să i-o dau, deoarece am tras puţin de ea să îmi imaginez dacă îi vine. Materialul e ca din hârtie. Am dus-o la croitoreasă şi mi-a întărit cusăturile, dar, deşi am luat mărimea L, e cam strâmtă, probabil că aşa trebuie să vină rochia de “sirenă”. Am luat-o de pe un site la un preţ destul de ok, era la reducere, cred ca am dat vreo 40 şi ceva de lei, nu mai reţin exact.

DSCN5554

Tummy Stuffer e o jucărie de pluş în care, teoretic, poţi îndesa diverse chestii. Nu mi se pare aşa de încăpătoare pe cât arată la reclamă şi, de altfel, ideea de a dosi “mizeria” în loc de a o ordona şi îndepărta în mod corespunzător, nu îmi place. Însă Eliza a folosit Tummy Stufferul la drum, ca pernă de voiaj, a şi pus diverse chestii pentru călătorie în el, per total l-a folosit cât de cât în perioada asta. Să vedem cât rezistă până ajunge în lada de pat alături de celelalte pluşuri singure şi triste. L-am luat destul de ieftin faţă de preţul lui normal, de pe un site, era la reduceri (cred că în jur de 55 de lei a fost).

DSCN5556

Brioşa prinţesă roz e o păpuşică destul de micuţă, se găseşte în supermarketuri şi costă în jur de 30 şi ceva de lei. E drăguţă, are un capac care e, alternativ pălăria păpuşii şi glazura brioşei, dar o văd pe Eliza să se joace cu ea, e pe post de bibelou momentan.

DSCN5536

Nisipul kinetic e, cred, cel cu care se va juca cel mai mult. Şi l-a dorit enorm, l-a avut pe listă şi pentru ziua ei şi dorinţa i s-a menţinut până la Crăciun. E moale, plăcut la atingere, un fel de spumă uşor zgrunţuroasă, nu se usucă, face forme frumoase atunci când e pus în mulaje şi nu face mizerie. Când are chef, îl scoate pe birou şi stă o grămadă de timp să se joace cu el. N-aş fi crezut că la vârsta ei o mai poate atrage modelarea, dar se pare că da.

DSCN5540

În afară de cadourile de pe listă, a mai primit de la bunici o consolă de jocuri (nu pentru jocuri video, ci o chestie cum era tetrisul nostru sau cum e laptopul cu barbie, dar cu vreo sută de jocuri). A costat aproape 100 de lei la Lidl, nu sunt foarte convinsă că merită banii. Are multe jocuri, dar ecranul e micuţ şi se cam chiorăşte în el, mi-e teamă să nu-i afecteze vederea. Din fericire nu se joacă aşa mult cu ea însă la drum e aur curat. S-a jucat cu ea pe tren şi chiar şi de sărbători când s-a mai plictisit, a mai scos puţin consola. E drept, însă, că nu bate o tabletă sau un telefon, însă e uşoară, bateriile ţin mai mult decât la un telefon şi are peste o sută de jocuri pe care le poate juca în momente de mare plictiseală.

DSCN5550

Tot de la bunici a primit un joc tip scrabble, de la D-Toys, doar că piesele sunt din carton care se unesc sub formă de puzzle. Nu s-a jucat mai deloc cu el însă ne-am jucat noi, adulţii. Eu iau bătaie mereu, evident, pentru că nu îmi place să joc la câştig, ci îmi place să formez cuvinte complexe, chiar dacă la punctaj mă afectează. Mie mi-a plăcut foarte mult, îl recomand, nici nu cred că a fost prea scump.

DSCN5544

De la o prietenă de-a mea, Eliza a primit oglinda DohVinci, un set creativ care conţine o oglindă din carton, un sertăraş pe care se montează, un pistol (cum sunt alea pentru siliconul de la baie) şi patru tuburi de plastilină subţire. Tuburile se montează în pistol şi cu ajutorul acestuia se decorează oglinda. Când a primit-o, a declarat că “îşi dorea de mult aşa ceva” (eu habar nu aveam) şi a bibilit foarte mult la ea în vacanţă. Nu ştiu de unde e cumpărată şi cât a costat, dar a fost mare hit.

DSCN5548

Am lăsat la urmă cel mai apreciat cadou. Despre el, Eliza a spus că e “cel mai tare cadou pe care l-am primit vreodată”, lucru pe care nu cred că l-a mai spus despre un cadou în toţi cei şapte ani ai. Este vorba de o carte textilă (quiet book) făcută special pentru ea de Cărţi cu activităţi. Conţine pagini cu tot ce îi place ei, muzică, geografie, matematică, drumeţii, balet etc şi i-a captat atenţia aşa cum nu mi-aş fi imaginat vreodată şi aşa cum n-a făcut-o nicio altă jucărie din comerţ. Dacă daţi click pe link, o să vedeţi pozele cu interiorul, eu vă pun doar o poză destul de nereuşită. De altfel, toate pozele jucăriilor sunt nereuşite dar nu am avut timp să fac unele mai artistice. Timpul e fix ceea ce nu deţin în această perioadă :)

DSCN5542

Cam astea au fost, în mare, cadourile, deşi a mai primit şi un puzzle şi un ponei şi un joc cu animale şi diverse alte mărunţişuri. Dacă aveţi şi voi impresii şi sugestii legate de cadourile primite de copiii voştri, m-aş bucura să le aud.

P.S. Am încercat să port cu Eliza anul acesta conversaţia despre cum părinţii sunt cei care cumpără cadourile, ca să înţeleagă de ce copiii din familii mai modeste primesc mai puţine lucruri sau nu primesc mai nimic (sau de ce pregătim cadouri pentru unii copii sărmani). Eliza mi-a retezat-o scurt şi la obiect: “ştii ceva, eu refuz să cred porcăria asta!” Poate, totuşi, încă nu e pregătită să renunţe la Moş Crăciun :)

2015 în 12 imagini

Înainte de finalul anului circula pe internet o glumă care spunea ceva de genul: cum ar fi să aştepţi cu nerăbdare anul 2016 şi în loc de 2016 să vină 2015s? Mi s-a părut amuzantă (e o glumă la adresa telefoanelor iPhone) şi m-am gândit că, cel puţin pentru mine, n-ar fi rău ca anul 2016 să fie cel puţin la fel de bun ca 2015. Am avut un an minunat. Am muncit enorm dar am văzut rezultate imediate. M-am mai relaxat din punct de vedere financiar, reuşind chiar pe final de an să închid un credit şi să achit nişte datorii. (Yupeee, acum mai am doar 3 credite de achitat 😀 ). Nu am avut probleme majore de sănătate şi chiar dacă mi-a fugit pământul de sub picioare într-o dimineaţă de decembrie când m-a sunat mama să îmi spună, pe o voce care nu prevestea nimic bun că “a fost o problemă cu tata”, mă consider norocoasă că încă am toată familia alături de mine. A fost anul călătoriilor, atât reale, cât şi spirituale. Am văzut locuri pe care îmi doream de mult să le văd, am întreprins acele călătorii pe care le amânam de ani de zile şi de Crăciun mi-am făcut cadou bilete pentru o excursie în Sicilia cândva anul acesta. Mi s-a îndeplinit un vis care nu credeam că se va îndeplini vreodată şi mi-am făcut nişte planuri de viitor care au părut, pentru prima oară în viaţa mea, realizabile. Inspirată de bloggeriţa Dulce casă, am ales şi eu câteva poze reprezentative pentru viaţa mea din 2015. Nu am câte una pentru fiecare lună, aşa că pentru unele luni am ales câte două.

Februarie cu un mic dejun într-o zi specială, cu gogoşile mele favorite, croissante cu unt, dulceaţă de cireşe amare, suc proaspăt stors şi irişi la ghiveci. Dimineţi frumoase, de răsfăţ, care s-au mai repetat şi în restul anului.

IMG_2832

Martie, un steag care mi-a atras atenţia, fluturând pe un cer superb la Braşov, pe Cetate. Pentru mine steagul acela simbolizează o libertate a trupului şi a spiritului pe care am câştigat-o după lupte îndelungate cu alţii şi cu mine însămi.

martie

Aprilie, cu bunica mea, în faţa casei, ţinând în mâini o pâine făcută de ea, pe care ne-a oferit-o nouă.

DSCN5991

În luna mai am ajuns în Bulgaria, la Balchik, încă un loc pe care numai în visele mele credeam că-l voi vedea.

DSCN6836

În iunie am făcut prima călătorie pe care o aveam în plan dar o amânam, dintr-un motiv sau altul, de vreo trei ani deja – în Germania. Am vizitat Freiburg, Muzeul Satului din Gutach (Munţii Pădurea Neagră), cetatea medievala Riquewihr, parcul naţional Triberg şi castelul Haut Koenigsburg dar, mai presus de toate, mi-am revăzut o dragă prietenă de care îmi era foarte dor.

iunie

Tot în iunie am ajuns unde nici cu gândul nu gândeam, la Mărişel, în munţii Apuseni. Nu cred că aş fi ajuns vreodată acolo dacă nu era infotripul Napolact, pentru că nu-mi plac călătoriile lungi cu maşina sau trenul şi nici în avion nu cred că mă urcam eu din proprie iniţiativă să văd Apusenii. A fost o experienţă minunată, distractivă, plină de peripeţii şi total nespecifică mie, dar care mi-a umplut sufletul de bucurie.

IMG_4313_2

Iulie – Eforie, Constanţa,Vama Veche pe ploaie

iulie

August, din nou mare, Vama Veche la cort şi Mamaia la hotel cu all inclusive.

august

Tot august, cascadele de la Urlătoarea şi Valea Spumoasă.

DSCN9089

Octombrie – pasiunea mea pentru “crafts” şi “handmade” a trecut la alt nivel – tutorial şi şedinţă foto pentru revista Beau Monde Mirese la care am început să scriu anul trecut. Buchet din flori de hârtie realizat în colaborare cu Valentina Popescu (florist); fotografie – Aurel Baboi. Despre colaborarea mea cu Beau Monde Mirese o să vă povestesc mai multe în alt articol deoarece e o colaborare care mi-a adus foarte multe satisfacţii.

octombrie

 

Noiembrie – Severin, Orşova, Herculane.

noiembrie

Decembrie – în sfârşit la târgul de Crăciun de la Sibiu şi revederea unei vechi prietene.

decembrie

Am planuri mari şi pentru 2016 şi abia aştept să văd dacă reuşesc să mi le îndeplinesc!

Crăciun fericit!

Dragii mei, eu azi închid prăvălia şi mă retrag în confortul şi relaxarea propriei mele case. Am de gând să mă odihnesc din plin de aceste sărbători, să nu mă spetesc cu nimic şi să savurez mult vin fiert, prăjituri şi emisiuni culinare de Crăciun la Paprika Tv. Crăciun fericit tuturor şi să ne vedem/citim în noul an cu bine!

mesaj pentru cititori

Cum a furat Grinch Crăciunul

Cum a furat Grinch Crăciunul încheie astăzi Calendarul de Advent al cărţilor de Crăciun. Cu siguranţă aţi auzit măcar de Grinch dacă nu cumva aţi văzut şi filmul. Noi am văzut chiar şi o piesă de teatru inspirată de cartea lui Dr Seuss, pusă în scenă de teatrul Ion Creangă şi care s-a numit Sticluş Căpcăunul a furat Crăciunul (mai multe detalii despre spectacol aici)

DSCN5004

Despre Grinch, sigur ştiţi că el este monstrul verde din Whoville (Cineşti) care are inima din piept cu două numere mai mică şi urăşte Crăciunul cu toate desfăşurările sale de forţe (daruri, gălăgie, mâncare, colinde, dansuri). Aşa că Grinch se hotărăşte să fure Crăciunul şi prin Crăciun el înţelege toate acele lucruri materiale care, crede el, alcătuiesc Crăciunul: decoraţiunile, jucăriile, bradul, curcanul din frigider etc.

DSCN5009

Urcă toate lucrurile într-o sanie şi vrea să le dea drumul de pe vârful unui munte, cu o ureche ciulită înspre oraş să audă plânsetele locuitorilor săi când îşi dau seama că nu mai vine Crăciunul.

Numai că ce să vezi, locuitorii sunt nu sunt deloc trişti, ba chiar cântă iar Grinch este din cale-afară de uimit. Atunci trage el faimoasa concluzie: “Poate Crăciunul nu vine din prăvălie/Poate… poate-i chiar mai mult decât pare să fie.” Până la urmă Grinch se dă pe brazdă, returnează cadourile şi petrece Crăciunul împreună cu locuitorii din Cineşti.

Vă invit pe toţi să descoperiţi, odată cu această carte, că Crăciunul nu vine de la magazin. Da, şi cadourile, şi bradul şi decoraţiunile şi mâncarea fac parte din sărbătoare, că doar altfel nu ar mai fi sărbătoare. Dar, în primul şi în primul rând, Crăciunul vine din sufletele noastre şi înseamnă multă, multă dragoste. Haideţi să dăruim cu dragoste, să gătim cu dragoste, să decorăm cu dragoste. Şi să nu uităm că dragostea a fost cel mai de seamă sentiment propovăduit de Iisus  atunci când a ajuns pe lume. Căci doar naşterea Lui sărbătorim de Crăciun, nu altceva, nu?

Calendarul de advent al cărţilor de Crăciun

Calendarul de advent al cărţilor de Crăciun aproape a ajuns la final. Cărţi propriu-zise pentru copii nu mai am, deşi cele pe care le voi recomanda mai jos sunt şi pentru copii mai mari, nu doar pentru adulţi. Eliza a plecat deja în vacanţă, aşa că împreună nu mai citim nimic, citesc doar eu.

DSCN5353

Crăciunul în cele mai frumoase povestiri, editura Nemira – o selecţie de povestiri de Crăciun scrise de clasici ai literaturii universale. Mi-am cumpărat-o de vreo doi ani, dar nu am reuşit s-o citesc până anul acesta. (21)

Poveste de Crăciun de Charles Dickens – o ediţie foarte frumoasă de la editura Curtea Veche a celebrului roman care a inspirat nenumărate ecranizări. Abia aştept s-o citesc, până acum am văzut doar filmele, de departe cel mai reuşit fiind cel cu Patrick Stewart în rolul lui Scrooge. Pentru copii există chiar şi variantă cu Barbie în rolul unui Scrooge feminin (Barbie: A Christmas Carol). (22)

Păstorul, îngerul şi Walter, câinele-minune de Crăciun – (23) e o carte mai veche, apărută în 2007 la editura Corint (Leda). Am tot ocolit-o prin bibliotecă, nu mă atrăgea deloc coperta, dar când am pus mâna pe ea, am citit-o dintr-o suflare. Nu cred că mi-a luat mai mult de jumătate de oră – patruzeci şi cinci de minute s-o citesc. E o povestire emoţionantă despre un băiat (probabil în clasele gimnaziale, nu înţeleg exact vârsta, dar cam clasa a şasea – a şaptea) aflat la vârsta primei îndrăgostiri şi a farselor împreună cu colegii de clasă, dar cu un picior încă în copilăria înduioşătoare în care joacă roluri de păstor şi mag la piesa de teatru a şcolii şi îşi bombăne tatăl că nu ştie să monteze o bicicletă. Familia lui Doug are un câine foarte bătrân pe nume Frank, foarte ataşat de fetiţa lor mai mică. Frank moare chiar înainte de Crăciun, lucru care duce la declanşarea unor evenimente tragicomice deoarece familia încearcă să-i ascundă fetiţei decesul câinelui. E o poveste dulce-amară care vă va plăcea şi cred că le-ar plăcea şi copiilor s-o citească. Nu e deloc tristă, ci mai degrabă amuzant-sentimentală. O recomand copiilor de 9-12 ani. De Dave Barry, autorul cărţii, s-ar putea să mai fi auzit, deoarece el a scris cele două continuări ale romanului Peter Pan.

Cărţii de pe 24 decembrie îi voi dedica o postare separată, deoarece merită povestit mai pe larg despre ea.

Bucurii pentru copii – CD cu cântece pentru copii

În câteva mănuşi din calendarul de Advent am pus şi nişte surprize pentru Eliza. Cred că doar în 6 până acum a fost câte ceva. În prima zi, pe 1 decembrie, când s-a întors din excursie a găsit un ou de ciocolată cu surpriză din Sofia Întâi iar în alte patru a găsit magneţi cu personajele din poveştile Nivea. În a cincea, pe 17 noiembrie, a găsit un CD minunat cu “Bucurii pentru copii“, 13 melodii pentru copii interpretate de Dana Nălbaru. Pentru cine nu ştie cine e, deşi mă îndoiesc că mai există persoane de 30+ care nu ştiu cine e, Dana Nălbaru este mama a doi copii, interpretă de muzică pop şi autoarea DVD-ului Cum să am grijă de copilul meu, DVD pe care eu chiar l-am cumpărat în 2008 şi l-am vizionat de mai multe ori, mi-a fost foarte drag. De altfel, l-am şi recomandat atunci într-un articol despre metodele de informare ale mamelor în anul de graţie 2008 când pe internet nu zburdau atâtea informaţii şi metode de parenting 😀

Melodiile sunt 100% originale, atât ca versuri, cât şi ca linie melodică (ceva extrem de rar în ziua de azi, pe piaţa muzicală pentru copii), şi sunt interpretate de Dana într-o manieră absolut superbă.

DSCN5335

Eu ştiu de acest album de ceva vreme, încă de când a apărut, am tot vrut să-l cumpăr pentru Eliza şi nu ştiu de ce dar nu mi s-a legat de mână până acum. Şi poate că aşa a fost întâmplarea, pentru că acum l-am primit cadou, prin intermediul unei mămici tare dragi mie căreia aş vrea să-i mulţumesc încă o dată că a făcut posibilă această surpriză! Elizei îi plac foarte mult melodiile şi deja le fredonează, ceea ce e lucru foarte mare în cazul ei :)

Decoraţiune din scorţişoară şi brad artificial

Aceasta este o decoraţiune care se face foarte simplu, atât timp cât aveţi la dispoziţie materialele necesare. M-am inspirat după o imagine văzută pe Pinterest.

DSCN5350

Materiale: o crenguţă de brad artificial, un băţ de scorţişoară, nasturi.

Crenguţa de brad artificial se taie în trei bucăţele de dimensiuni diferite. Se lipesc nasturii pe bucăţile de crenguţă, iar crenguţele pe băţul de scorţişoară. Se lipeşte agăţătoarea (o bucată de sfoară).

Rezultatul mi se pare drăguţ, puteţi astfel recicla un brad artificial mai mic, dacă v-aţi plictisit de el (sau nişte decoraţiuni mai urâţele), şi cred că merge făcută şi la şcoală, la o clasă mai mare, atât timp cât vă învăţaţi elevii să mânuiască în mod corect pistolul de lipit.

Aici aveţi o altă idee de a recicla o decoraţiune de crăciun mai urâţică 😀

Cărţi de Crăciun din colecţia Pixi

Am cumpărat aceste două cărticele din colecţia Pixi de la Librăria Schiller din Sibiu. Sunt în limba germană şi le-am ales pentru că aveau ca temă Crăciunul şi am vrut să le includ în calendarul de Advent al cărţilor de Crăciun. Au costat 5 lei fiecare. Nu ştiam, însă, că una dintre ele e tradusă deja în limba română la editura All. E vorba de Weinachtsbesuch fur Mimi Maus care e tradusă prin Şoricica Mimi are oaspeţi. Titlul te induce în eroare, nu-ţi dai seama că are oaspeţi de Crăciun şoricica, dar vă promit eu că aşa este :) Cu ocazia asta, am aflat că am ratat destul de multe noi apariţii în colecţia Pixi de la editura All :)

pixi de Craciun colaj

Weinachtsbesuch fur Mimi Maus (Şoricica Mimi are oaspeţi) ne-o prezintă pe şoricica Mimi care locuieşte într-o căsuţă confortabilă din pădure. În Ajunul Crăciunului primeşte o scrisoare care o anunţă că va primi de Crăciun vizita unor rude. Însă Mimi nu s-a pregătit deloc de oaspeţi! Prietenii ei, un iepure, o veveriţă şi un urs o ajută să decoreze, să gătească şi să-şi aştepte oaspeţii cu bucurie. La final, Mimi îşi dă seama că prietenii sunt cel mai mare cadou de Crăciun. Pe coperta din spate, Pixi vă oferă o reţetă de punci de fructe, numai bun pentru Crăciun. (19)

mimi maus interior

În Weinachten auf Schloss Pinklila ne reîntâlnim cu cele trei prinţese, Vanila, Tortila şi Pupila din cartea Bine aţi venit la castelul mov, pe care noi o ştim bine deja. La fel ca în prima carte, cele trei prinţese se plictisesc aşa că se decid să facă ceva ieşit din comun. De data asta nu mai invită fantome la castel, ci îl invită chiar pe Moş Crăciun la un ceai şi prăjituri. Aflând că Moşul se plictiseşte în lunga lui călătorie din noaptea de ajun, fetele decid să-l însoţească în misiunea de a distribui daruri. La final, cele trei prinţese primesc şi ele cadouri – şosete :) (20)

schloss pinklila

Sunt peste două mii de cărţi în colecţia Pixi, ştiaţi asta? Şoricica are numărul 1850 iar cea cu prinţesele are numărul 2107! Şi sunt atât de multe cărţi de Crăciun, îmi pare rău că nu se traduc mai multe la noi. Sper să ne audă cei de la editura All şi să ne facă o bucurie anul viitor!

În limba română mai găsiţi de la editura All Bucuriile iernii cu Pixi, O pisicuţă în zăpadă şi Cel mai frumos cadou al căpitanului Cometă.